one eye open

la castel

2012-01-28T18:09:00.002+02:00

cutia neagră

2012-01-21T13:18:00.009+02:00

lui daniel

în lumina crudă a dimineţii dragostea noastră
era o doamnă cumsecade puţin cam plinuţă
cu taior albastru fustă conică
şi eşarfă de mătase bleumarin la gât
peste guşa endemică trecea zâmbind matern
printre noi îi zâmbeam formal
o salutam o întrebam pe un ton politicos
despre lucruri fireşti banale
răspundea politicos
niciun cuvânt în plus sau în minus
scoatea cu mişcări fine din geanta elegantă
de piele neagră o cutie neagră
o punea cu aceleaşi mişcări fine pe masă pleca
tocurile ei izbeau strident trotuarul

ce am văzut azi

2012-01-17T17:37:00.002+02:00

azi am văzut în parc o mămică înfofolită
într-o geacă neagră cu glugă
vorbindu-i în limba elfă bebeluşului
cu suzetă roz şi ochelari
cu rama subţire aurie şi lentile fumurii

cu Federico Garcia Lorca

2012-01-16T03:35:00.001+02:00

două fete

2012-01-10T11:34:00.001+02:00

fata care plânge închisă în camera ei
palmele ude îi încâlcesc părul
trupul ei gol crestat de linii fine roşii
hainele vraişte pe pat pe jos
cărţile şi foile rupte muzica rock la maxim
fata care stă în camera alăturată
izbeşte cu pumnii şi picioarele în perete
ţipă să dea dracului mai încet
muzica aia muzica nu se mai aude
o fereastră se deschide larg
un urlet inuman opreşte o secundă lumea

fata care dansează în camera ei
trupul ei gol se mişcă lasciv pe o melodie rock
hainele vraişte pe pat pe jos
cărţile şi foile rupte muzica rock la maxim
fata care stă în camera alăturată
izbeşte cu pumnii şi picioarele în perete
ţipă să dea dracului mai încet
muzica aia muzica e tot la maxim
o fereastră se deschide larg
fata care stă în camera alăturată se aruncă

cum s-a sinucis Bondoc

2012-01-02T05:37:00.004+02:00

în dimineaţa aceasta însorită poate mă voi întâlni
cu cineva important dacă ies repejor la plimbare
n-ar fi deloc rău să mă îmbrac cu cel mai frumos costum
mormăi Bondoc care era suficient de bondoc
încât să-şi merite numele

ochelarii îi cădeau pe nas îi impinse cu un deget grăsun
îşi aranjă sacoul să-i ascundă burtoaica venerabilă
şi de parcă cineva i-ar fi dat un ghiont
se trezi singur şi dezorientat în mijlocul străzii

şi ce mulţi oameni treceau grăbiţi pe lângă el
şi ce-l mai îmbrânceau şi nici măcar nu-l salutau
ce oribil tocmai pe el care nu e tocmai un oarecare
şi ce se mai oftica Bondoc mormăind înjurături
supărat pe toată lumea ba până şi pe dimineaţa însorită

degeaba îi mai zâmbea amuzată vreo domnişoară cochetă
degeaba razele soarelui îi gâdilau plăcut obrăjorii
în dimineaţa asta toate îmi merg de-a-ndoaselea
hotărî Bondoc care realiză că e atât de bondoc
încât nici nu se vede printre oameni
tocmai eu care nu sunt tocmai un oarecare
îşi lăsă Bondoc nasul în pământ şi două lacrimi mari
i se prelinseră nestingherite pe obrăjorii calzi

şi o luă la fugă printre oameni dar abia dacă înainta
paşii lui erau mult prea mici doar că cineva nu se ştie cine
îi dădu un ghiont şi Bondoc se trezi chiar pe pod
privind apa tulbure într-un fel hipnotic
o să mă arunc nimeni nu mă respectă tocmai pe mine
care nu sunt tocmai un oarecare făcu Bondoc
repejor trei paşi în spate îşi luă avânt şi sări în apa tulbure

Al şaselea simţ

2011-12-22T16:15:00.001+02:00

pentru că mi-e dor de un Crăciun adevărat cu zăpadă şi viscol!

Sunt unii care vorbesc de un al şaselea simţ. Mi se pare un lucru firesc. Mai ales iarna, când stai mai tot timpul în casă şi priveşti cu nasul lipit de geam zăpada viscolită. Atunci, vezi tot felul de felul de făpturi fantomatice plutind odată cu fulgii de zăpadă într-o feerică şi inofensivă tornadă. Iar făpturile acestea îţi transmit telepatic fotograme cu eschimoşi care vânează foci. Tot ele îţi mai transmit că de la o vreme, de la Crăciun adică, ai început să semeni cu o focă şi să te fereşti, căci sezonul vânătorii tocmai a început şi eschimoşii sunt puşi pe treabă. Nu vrei să le dai crezare, dar alergi într-un suflet la oglindă şi te priveşti. Două harpoane ţi se înfig în spinarea lucioasă, în timp ce doi ochi negri, rotunzi şi umezi te fixează îngroziţi, iar mustăţile lungi şi dese îţi tremură de durere.
Mi se pare un lucru la fel de firesc să existe şi un al şaptelea simţ. Şi un al optulea. Şi un al nouălea. Oricâte poţi născoci şi de oricâte este nevoie. Totuşi să nu întrecem măsura, uneori e atât de fascinant să te rătăceşti prin lumi ciudate şi cu cât eşti mai dezorientat cu atât mai bine. Îţi vor sări în ajutor fiinţe pe care în mod obişnuit le întâlneşti în basme. Bine ar fi să le tratezi cu respectul cuvenit. Altfel rişti să nu te mai întorci niciodată în lumea obişnuită. Eu unul, aş risca.
Odată am văzut o focă la Zoo. Îngrijitorul se chinuia s-o hrănească. Foca părea apatică. Când îngrijitorul iî punea peştele sub nas, ea întorcea capul. Am apelat imediat la al şaselea simţ. I-am transmis telepatic că am un plan de evadare. Ea mi-a transmis tot telepatic că o să eşueze ca toate celelalte. Eu i-am transmis să aibă totuşi încredere. Ea mi-a transmis că sunt un prost. Cu toate acestea, a doua zi, foca înota fericită în Marea Glaciară, sub o imensă banchiză de gheaţă, pe care doi eschimoşi stăteau la pândă cu harpoanele pregătite.

ascultând-o pe Ada Milea

2011-12-20T13:46:00.002+02:00

foto de la Sibiu

2011-12-17T22:50:00.003+02:00

cineva

2011-12-14T16:02:00.002+02:00

să vină cineva să-mi ţină gura deschisă
cineva cu braţe vânjoase şi degete reci
să-mi fie frică să vreau să mă zbat
să nu pot face nici cea mai mică mişcare
să mă gândesc că poate se apropie clipa
să-mi fie atât de frică încât degetele lui reci
să mă ardă pe faţă să-mi schimonosească faţa
să privesc totul cu ochii holbaţi
să-i văd clar ochii aprinşi înfigându-se în ochii mei
să-i simt respiraţia lângă ureche
mirosul lui să-mi intre în piele
să vreau să-i aud vocea măcar o dată
cineva care să facă totul şi să nu spună nimic
şi eu să fiu cuminte atât de cuminte
încât fără să mă împotrivesc să picure încet încet
în gura mea un lichid toxic iar eu să-l înghit cu poftă

nostalgie la praga

2011-12-09T06:30:00.001+02:00

Invitaţie la lansare de carte la Sibiu

2011-12-02T16:37:00.002+02:00

La lansarea lui Ulise vor vorbi Rita Chirian şi Teodora Coman.

Vă aştept cu drag!

o nouă recenzie la....Ulise

2011-11-30T03:00:00.001+02:00

în revista corpul T - aici!

coşmar mistic elementar

2011-11-21T07:21:00.009+02:00

făcusem o infecţie urâtă la măseaua de minte
am avut dureri cumplite toată ziua
am luat antibiotice calmante ceaiuri peste ceaiuri
şi spre seară m-am băgat resemnată sub plapumă

am căzut imediat într-un somn adânc
şi-am visat un om ras chilug
cu o privire hipnotică de profet nebun sau de nebun profet
nu-mi dădeam prea bine seama de ce anume
îmi spunea că este fratele marius
şi că are misiunea divină de a mă converti
fugeam de el dar degeaba mă urmărea obsedant
şi când îmi predica mai înflăcărat
decât Petru şi Pavel la un loc
când mă blestema de mă treceau toţi fiorii iadului

neştiind cum naiba să mai scap
m-am concentrat intens şi m-am reîncarnat definitiv
într-o ţestoasă ninja adeptă a nonviolenţei
şi doldora de înţelepciune zen
care în câteva minute l-a convertit simultan
pe fratele marius la toate religiile
mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria umanităţii

un bătrân şi o bătrână

2011-11-03T19:33:00.001+02:00

lui daniel

în parc e atâta linişte şi răcoare - un bătrân şi o bătrână
merg braţ la braţ, se opresc din când în când şi vorbesc

prin gesturi. unde ai dispărut, îmi răsună vocea
ta ca un reproş îndepărtat în telefonul pe care îl las

să alunece în lacul tulbure. bătrânii se apropie de lac
mâinile lor plutesc lent şi spun povestea pe care o uitasem

mâinile lor îmi amintesc cum pluteam cândva
printre nuferi şi nu mai era mal şi nu mai era dragoste

era doar apa rece, iar deasupra craniul lui Yorick
privindu-mă în linişte cu orbitele lui negre adânci.

Jumătate de om

2011-10-22T13:19:00.002+03:00

Jumătate de om se plimbă neobservat
printre oameni. Jumătatea de inimă îi pulsează
în gol, iar jumătatea de creier gândeşte
intens şi precis. El iubeşte o fată obişnuită
care iubeşte un băiat obişnuit. Jumătate de om
nu face din asta o tragedie, ci se bucură
doar văzând-o cum se duce îmbrăcată elegant
la întâlnirea cu băiatul obişnuit.
Ar putea să-i urmărească neobservat,
dar nu face asta. El se aşază pe pământ
cu genunchiul la piept şi jumătatea de faţă
ascunsă în palmă. Nu plânge deloc,
dar când se ridică şi se uită în palmă vede lacrimi
translucide în care se reflectă chipul ei.
Se bucură ca un copil şi se duce tot
neobservat la florărie şi cumpără o groază
de trandafiri roşii. Îi miroase pe ascuns
şi este perfect convins că aşa miroase
şi pielea ei. Când ea lipseşte de acasă, jumătate
de om se duce cu trandafirii în mână la uşa ei,
îi lasă jos, apoi o ia la goană pe scări cu
jumătatea de inimă bătându-i nebuneşte.
Fata este convinsă că trandafirii
sunt de la băiat, iar jumătate de om ştie
perfect lucrul acesta. Asta ar putea
fi una din miile de explicaţii pentru
care jumătatea de inimă îi pulsează în gol.
În rest, nimeni nu ştie că jumătate
de om a fost cândva om întreg, dar s-a rupt
dintr-odată în două şi jumătate din el
a murit pentru totdeauna.
Jumătate de om este doar o rană
deschisă şi vie din care
nu curge niciodată sânge, ci dragoste.

o recenzie la Ulise

2011-10-10T16:43:00.000+03:00

de Andrei Zbîrnea în revista online subcultura

unde îl puteţi găsi pe Ulise

2011-09-17T17:52:00.003+03:00

la librăria Cărtureşti Verona, la "Librăria din fundul curţii", Humanitas, de la Green Hours, dar şi la chioşcul din faţa MNLR-ului.

dincolo de soare

2011-08-20T05:35:00.001+03:00

urcăm şi coborâm treptele bisericii
cu rucsacele grele în spinare
feţele noastre sunt prelungi transparente
cu cearcăne şi pungi imense sub ochi
ne privim şi parcă semănăm cu sfinţii din icoane
zâmbim dar nu mai avem chef
de glume proaste

din turnul bisericii fotografiem clădirile oraşului
suntem plini de praf şi pânze de păianjen
se aude aproape ca un plânset
rugăciunea preotului
soarele luminează puternic turnul
de aici de sus oamenii se văd atât de mici că am putea
sufla o singură dată peste străzi
şi ar dispărea toţi

este linişte
parcă ne auzim gândurile ca nişte
viespi uriaşe translucide

stai cu fruntea pe umărul meu
simt că te pot duce uşor dincolo de soare să îţi arăt
ferestrele deschise ploaia caldă de vară
marea noastră agitată
mama ta îmbrăcată în negru

domniţa din turnul veneţian

2011-08-10T03:32:00.002+03:00

bătrânelul

2011-08-04T20:04:00.002+03:00

lui Gellu Naum

bătrânelul se odihnea de câteva secole
cu fundul între perne de mătase
era doar cu puţin mai bătrân decât alţi bătrâni
avea o barbă albă şi lungă de ascet
din când în când bătrânelul îşi lăsa capul în jos
poate se gândea profund sau poate intra în transă
sau poate moţăia niţel
iar oamenii ziceau uite acum călătoreşte prin alte lumi
oare ce vede el acolo şi nu ne spune şi nouă
hai să-l momim să-i aducem darurile noastre
şi-i aduceau bătrânelului
ce aveau ei mai de preţ frunze de tutun perle şi mărgean
ba chiar câteva cranii de om vopsite frumos cu henna
bătrânelul mijea ochii se scărpina pe chelia venerabilă
avea o chelie care în lumina apusului
semăna cu cea a unui venerabil ascet
şi strâmba din nas mormăind nu-i mare lucru
alţii mi-au adus daruri mult mai de preţ
ei se mirau uite a văzut multe la viaţa lui cu el nu-i deloc uşor
şi plecau şi se întorceau
a doua zi încărcaţi cu blănuri de fiare sălbatice
cu podoabe de aur nestemate şi mirodenii
bătrânelul mijea ochii scărpinându-se în fund
desigur era un gest de mare înţelepciune
cine ar fi făcut ceva atât de firesc şi simplu în public
şi spunea astea-s nimicuri alţii mi-au adus lucruri nepreţuite
apoi îşi lăsa încet capul în jos poate moţăia
sau poate intra în transă şi oamenii ziceau
iar călătoreşte oare ce vede şi nu ne spune şi nouă
se ofticau ei şi plecau şi se sfătuiau
ce să-i aducă bătrânelului să-l mulţumească
se sfătuiau zi şi noapte fumau beau cafele după cafele
şi se gândeau dar nimic nu le trecea prin cap
poate era de vină vremea urâtă de afară
sau poate se gândeau
la nevestele şi copiii care îi aşteptau cu drag acasă

poem cu tânărul geo bogza

2011-07-24T05:22:00.002+03:00

departe de zgomotul şi aerul poluat
al marilor oraşe pe un vârf stâncos de munte
stă sprijinit în bâta lui noduroasă de lemn
un cioban bătrân şi îşi numără cu ochii închişi
oile albe apoi oile negre

le numără o dată de două ori de trei ori
pleoscăie din limbă încântat
apoi deschide ochii se freacă la ochi
priveşte buimac şi mahmur de jur-împrejur
o dată de două ori de trei ori
dar nici urmă de oaie fie ea albă sau neagră

ciobanul se înfurie înjură de toţi dracii şi toţi sfinţii
loveşte cu bâta în stânga şi-n dreapta
apoi îşi face mâinile pâlnie la gură
şi strigă din rărunchi după ajutor la ciobanul tânăr
de pe celălalt vârf stâncos de munte
care tocmai se masturba în tihnă
răspândindu-şi sămânţa în natura imaculată
numai şi numai pentru a-l inspira
pe tânărul şi înflăcăratul poet geo bogza
să scrie o scandaloasă şi superbă poezie

yesterday in Prague

2011-06-29T09:11:00.002+03:00

de vorbă cu Ulise

2011-06-21T10:40:00.005+03:00

Andra de vorbă cu Ulise:

Andra Rotaru: Cel mai recent volum de poeme semnat de tine, “Ulise şi jocul de şah” reface un traseu istorico-mitologic, iar “piesele acestui volum concentrează o întreagă istorie antropologică”, după cum scria Alexandru Matei în prefaţa cărţii. Cum pot fi redate lumii actuale, prin poezie, legendele, personajele şi acţiunile lor memorabile, de odinioară? Poate fi cititorul actual atras spre această istorie, prin demitizarea ei? Cum ai procedat tu?

Ofelia Prodan: Ceea ce te sperie când eşti copil este însăşi măreţia, intangibilitatea figurilor istorice şi mitice. Dar tu, copil fiind, reacţionezi şi îţi permiţi să persiflezi toate miturile şi legendele istorice. Cred că orice copil a făcut mai mult sau mai puţin conştient acest lucru. E suficient să vezi mustăţile impozante desenate pe manualele de istorie, ale împăraţilor şi voievozilor. Totuşi, această carte e şi o rescriere conştientă ce umanizează personajele cumva urcate pe acel piedestal şi le coboară printre noi, apropriindu-le defectele noastre fireşti, dar mai ales umane, punând aceste personaje istorice pe o tablă de şah unde se confruntă cu situaţii uneori cât se poate de banale. Ele se întâlnesc pentru a se arăta sub un chip mai puţin „onorabil” sau exemplar, dar mult mai credibil în ordine umană. Aşa se „întâmplă” în Ulise si jocul de şah şi aşa se întâmplă şi într-o istorie antropologică dacă o privim de aproape. Şi, evident, fără prejudecăţi. Astfel, cititorul nu se mai simte inhibat, ci râde sau se bucură împreună cu eroii.

Continuarea interviului - aici.

cum a fost

2011-06-05T17:34:00.003+03:00

la lansare:

şi un poem din carte:

lansarea mea de la Bookfest

2011-05-26T06:14:00.005+03:00

Sâmbătă, 28 mai 2011, ora 17:00, la standul editurii Tracus Arte (B05, Pav. C2), în cadrul târgului de carte Bookfest, se va lansa volumul bilingv “Ulise şi jocul de şah” (“Ulysses and the game of chess”), de Ofelia Prodan. Traducere în engleză de Florin Bican.
Vor vorbi Alexandru Matei şi Felix Nicolau.

“Volumul Ofeliei Prodan seamănă cu o expoziţie de artă vizuală contemporană. Spre deosebire de culegeri de texte postmoderne prevăzute cu indicaţia unei lecturi aleatorii, acest volum cere să fie parcurs cartezian. E ca o carte de colorat: conturul este dat, poeta vine şi îl umple cu propriile combinaţii de culori. Dar nu poţi înţelege semnificaţia combinaţiilor cromatice decît după ce în prealabil ai înţeles contururile pe care le umplu. Avem astfel o primă parte „antică”, o a doua parte „orientală şi medievală” şi o ultimă parte „modernă”, iar evoluţia registrelor de limbaj depinde de miturile culturale vehiculate. Dacă pentru antichitate, ceea ce insolitează cronotopul este „banalizarea” şi detaşarea vocii care povesteşte, în secţiunea orientală, populată de figuri care ne spun nouă, europenilor, mult mai puţin, deja poeta este cea care leagă fire epice în noduri dramatice. Despre poemele din ultima parte a volumului ei ar putea vorbi Peter Sloterdijk, cel din trilogia Sfere, ca despre o conversie estetică a “nevrozei modernităţii”, ca imposibilitatea de a „se gîndi pe sine ca limitat, conţinut, înconjurat şi ocupat. Aceasta este nevroza fundamentală a culturii occidentale: să fii forţat de a visa la un subiect care observă, numeşte, posedă orice fără a se lăsa el însuşi conţinut, numit sau posedat de ceva.” (Alexandru Matei)

“Cât o grădiniţă de copii şi cât un spital de nebuni, atâta candoare şi atâta mirare şi atâta poftă de joacă şi poftă de a întoarce lumea pe dos a adunat Ofelia Prodan în cărticica sa „Ulise şi jocul de şah”. Sfinţi, zei, filosofi, eroi, poeţi etc, cu toţii s-au adunat în poeziile Ofeliei Prodan şi fac şi spun lucruri trăznite. În fond, demersul poetei e unul salvator: peste înţelesurile lumii, interpretările s-au aşternut ca zgura, „ca albeaţa pe ochi” şi numai o privire proaspătă le mai poate salva şi ni le poate face din nou dragi. Lumea trebuie reinventată, refăcută şi recitită din temelii. Dar pentru asta e nevoie de un Dumnezeu-copil, care să se joace şi să se mire din orice. Şi mirându-se, să întemeieze: să dea alte înţelesuri.
Pariul pe care Ofelia Prodan l-a câştigat în cărticica asta e cel cu simplitatea şi cu limpezimea vorbirii. Şi pariul cu copilăria. Cred că volumul acesta de poezie va avea mare trecere la copii şi la savanţii nebuni şi la nebunii-savanţi. Adică la dumneata, cetitorule!” (Ion Mureşan)

coperta

2011-05-25T03:57:00.003+03:00

coperta volumului meu

un poem din viitoarea mea carte

2011-05-23T08:21:00.008+03:00

"În tren" - poemul săptămânii în România literară

un poem care a fost comentat şi analizat recent la Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă

Lectură publică la TNCP

2011-05-17T15:56:00.006+03:00

mâine, ora 19.00, vă invit la:
Biblioteca Metropolitană, sala de conferinţe

Lectură: Dumitru Bădiţa, Simona Grazia Dima, Ofelia Prodan

Moderator : Felix Nicolau

vă aştept cu drag!

poemele mele în maghiară

2011-04-28T11:02:00.007+03:00

deşi nu înţeleg o iotă, poate voi:

http://www.hargitakiado.ro/cikk.php?a=MTMxMg==

back to Ruleta cu nebun

2011-04-15T15:05:00.003+03:00

Ruleta cu nebun

Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479

De la cartea ei de debut (Elefantul din patul meu, Ed. Vinea, 2007), despre care am şi scris (Tomis, noiembrie 2007), Ofelia Prodan a evoluat rapid spre un fel de expertiză în investigarea poetică a „noilor ecuaţii” ale nebuniei individuale şi sociale. Micul volum la care ne oprim acum (cel de-al patrulea, în numai doi ani de zile!) este aproape un breviar al tipurilor de alinenare încă necatalogate probabil, în ştiinţele actuale ale labirintului psihic al omului din mileniul post-apocaliptic. Avantajul “parabolelor” este că sunt prezentate ca “episoade” de sine stătătoare, rotunde şi fără fisură, cu simtomatica şi anamneza lor în plină desfăşurare la vedere, atât de plauzibilă, încât oricine ar trebui să tresară ca în faţa unei oglinzi magice şi să-şi ia imediat nişte măsuri. Dar ce fel de măsuri? Căci, deşi, vedem cu ochii derularea autentic-halucinantă a “ruletei” care suprapune şi confundă efectul şi cauza, simptomul şi patologia până la identificarea lor aproape fatală, nu răzbate nicăieri vreo speranţă de vindecare. Ofelia Prodan este, se pare ca toţi poeţii din valul douămiist, de altfel, un fel de diagnostician expert, dar încă nu ne învaţă nimic despre terapie, lăsându-l pe cititor într-o frustare hieratică şi meditativă. Mai mult: efectul e aproape vesel, cititorul devine un spectator intrigat şi perplex în faţa propriei alterări de desen animat. Secvenţele din care este compus volumul sunt exemple de delir fantasmatic apărut în plină zi, parcă neavând nimic în comun cu demonii anteriori cunoscuţi de noi din literatura de specialiate: “în metrou citeam o carte/ nu vedeam nimic împrejurul meu/ şi cum stăteam eu aşa cufundată în lectură/ vine la mine un câine care/ cu un zâmbet amabil îmi întinde/ un trabuc/ desigur, n-am vrut să-l ofensez/ aşa că l-am luat/ i-am zis mersi/ … /dar eu m-am lăsat de fumat/ în plus sunt în metrou/ … privesc în jurul meu şi văd doar câini/ zâmbindu-mi prietenos cu câte un trabuc/ între dinţi. (trabucul) Ah, ce simplu e! Ceea ce vine prin “ruletă” este doar o ofertă “amabilă”… Însă a fi amabil, a nu dori să ofensezi conduita socială… precum şi inducţia lecturii, cu magia ei malefică, de care aproape niciodată nu te poţi păzi… creează un context al ispitei, poate chiar ispita Celui Rău care se ascunde în pliurile cele mai nevinovate ale binelui…, iar dorinţa nebunească nu este iniţial decât leneşă, distrată, confundându-se cu frustrarea insezizabilă şi stârnind curiozităţi subliminale greu de ţinut în frâu… Autoarea procedează minuţios, chiar clasicist, am zice, fixând pentru fiecare “acţiune” timpul şi locul aproape în fiecare text: “într-o noapte frumoasă de vară/ la terasă cu prietenii mei” (licurici) sau: “într-o dimineaţă frumoasă de iarnă” (boilerul) etc.- cu alte cuvinte coordonatele unui real propriu-zis, din care se intră imediat într-un fel de real infra, care dă buzna peste omul normal. Ceea ce ni se arată demn de semnalat este că, în ciuda celor spuse de noi mai sus, poeta cunoaşte uneori şi leacul: mai ales în prima secţiune a cărţii (1. parabole), ea foloseşte în mod deliberat delirul controlat ca antidote împotriva fantasmelor (delirante) care ne pot bântui, e o formă de luciditate minimă, găsită la limită (şi a rebours) în locul şi împotriva ispitelor metaforitei libidinale. Singura formă de distanţă ce se poate pune între mine şi fantasmele mele, pare să spună ea, ar fi să mă prefac că le fac jocul, dezlipindu-mă de ele chiar prin aceasta. Fantasmele mele sunt alceva decât metafora sau simbolul ele sunt “acolo”, nu substituie noţional realul, ci îl locuiesc în chip absent şi îl modifică, au putere magică de autoinducţie psihică, schimbă identităţile, făcându-te să levitezi sau să te prăbuşeşti; îţi conferă o “aură” sau chiar o “ştiinţă secretă” în chipul cel mai banal. Cele mai mari ravagii le produc, se pare, fantasmele de calculator, de laptop, de lectură, dar şi ocupaţiile nevinovate (cum ar fi chiar şi cultivarea florilor), până în momentul când devin “carnivore”. Ruleta sensului are un resort ascuns care le înregistrază invers sensul rostirii, făcându-le contraproductive şi transformându-le în catastrofe. Cei care nu au acces la realul dorit dintr-un motiv sau altul (boschetarii, aurolacii, copiii frustraţi sau orfani) sunt tocmai ei potenţialii terorişti: îşi fabrică o lume paralelă inversând temporal- spaţialul obişnuit şi devin agenţi ai răului pe care iniţial l-au suportat. Parabolele Ofeliei Prodan se produc întodeauna într-un spaţiu cu mai multe dimensiuni, amintind cumva de fantasticul prozei lui Mircea Eliade ceea ce urmează să se producă este, în chip ezoteric-extatic cauza a ceea ce începe abia să se dezvăluie în fantasmele vizuale, după o logică a lui post hoc, ergo propter hoc. Fantasmele underworld sunt creaţii ale minţii noastre, într-un mediu neomogen, care nu poate fi catalogat altfel decât virtual şi, prin urmare, capabil de cele mai mari ciudăţenii ale fenomenelor psihice autoinduse. Am putea spune că ceea ce trăim fantasmatic nu e nici metaforic, nici literal: este o producţie pur libidinală care ne depăşeşte şi ne modifică, este îndrăzneala gratuită şi neconformă cu capitalul psihic propriu, am putea spune, de a trăi în regim necontrolat, pentru a ne provoca într-un mod artificial satisfacţii psihice epatante (mai précis, satisfaceri) ale unor energii psihice în exces, cu valenţă liberă. Textele Ofeliei sunt greu de citit în cheie parabolică propriu-zisă, deoarece par a fi libere chiar faţă de sens: fantasmarea realului se impune ca un al doilea real peste cel acreditat, luându-i pur şi simplu locul în mod nelegitim, prin confiscare sau prin ofertă scandaloasă, neangajată şi fără a pretinde o investiţie reală. Oferta pură pe care, de pildă, reclama o exhibă pare a desfiinţa schimbul simbolic printr-o gratuitate nelimitată. Atunci când ceea ce se oferă prin reclamă nu costă nimic, tocmai acest lucru ar trebui să ofenseze: oferta gratuită este în mod firesc inacceptabilă, desfiinţează demnitatea sursei de producţie şi pe a celei de consum. Ea ar trebui refuzată din capul locului, căci iată ce produce prin exaltarea propriei dorinţe de satisfacere nelimitată în virtual: “dragă Marge, îţi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul/ benzi desenate cu familia Simpson// ieri un copil mergea cu bicicleta uitându-se/ la desene şi a intrat într-o maşină/ se pare că a murit pe loc, părinţii lui sunt/ tare disperaţi, draga mea// tot ieri, un copil (episodul se repetă n.n.)…în aceeaşi zi, adică ieri (episodul se repetă întocmai cu alt copil) apoi se reia strofa iniţială: “dragă Marge, îşi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul benzi desenate cu micuţul Pugsley Addams/ pe noua lui bicicletă” (Scrisoare). Textele Ofeliei conţin un mare avertisment: mecanicitatea ofertei, departe de a fi doar comică, este letală la propriu, bestială, cu toată strania ei inocenţă. Abia acum ni se pare clar de ce Dumnezeu nu i-a făcut lui Adam o ofertă totală în ce priveşte Raiul: şi-a limitat oferta printr-o interdicţie cu un preţ foarte pipărat, tocmai pentru ca omul să nu-şi piardă minţile prin adormirea raţiunii (care naşte monştrii virtuali, ca la Francisco Goya). Întâlnirile idilice şi seducătoare sunt, absolut toate, în viziunea Ofeliei Prodan, periculoase în chip ocult. Confortul complacerii în boală, duplicitatea şi mai ales lipsa de decizie pe care „ruleta” o exprimă (“renunţi sau nu renunţi/ la barba pe care o ai sau nu o ai/ azi tot vei muri sau nu”) duce la coşmarescul obişnuit, devenit o a doua natură, dar poate duce şi la boli somatice incurabile, cum ar fi cancerul sau regresia infantilă sau progeria. Ciclul 2 (underworld) aprofundează problema în sensul că nu se ştie precis dacă fantomele care ne bântuie din afară sunt mai periculoase şi mai perverse, sau noi înşine suntem altfel, în calitate de medium-uri numai bune de exploatat. Ruleta sensului este mânuită perfect în acest fel de către poetă. E peste tot o lume submundană, cu somnambuli şi abulici care aparent se luptă cu abulia altora, apoi îi cad pradă simplu, ajungând să facă parte din ea cu seninătate (vezi bărbatul, vecinul şi jocul de cărţi). Contagiul fantasmatic are o extensie din ce în ce mai mare: superstiţia, temerea iraţională inventează demoni groteşti: răul nu e niciodată suficient, inventează mai-răul. Dar şi invers: arătările din filmele horror ajung să capete realitate şi chiar să combată eficient răul real: “cred că visasem urât. se făcuse/ frig în cameră/…/văd o arătare ciudată/ … /nu eram sigură că nu visez. am trecut prin ea şi ea a trecut/ prin mine în acelaşi timp şi trupul mi s-a încălzit”. Totul pare văzut (şi exprimat) printr-un limbaj “în oglindă”: ceea ce fantomele îţi spun ar trebui să-ţi spui singur; ceea ce-i reproşezi celuilalt, îţi spune inconştientul tău ţie, absorbindu-te la nivelul lui “tu”, ca semnal al neasumării şi al regresiei eului. Ruleta sensului este un joc al indeciziei şi al hazardului: a-l juca înseamnă a miza nebuneşte, a pune semnul echivalenţei între da şi nu, într-un joc de fort-da, în termeni lacanieni. De la isteriile de tip nou izvorâte din dorinţe de tip nou, se ajunge la psihopatii complicate, pentru care psihologii şi sociologii de astăzi sunt mai puţin pregătiţi. Isteria e cea care creează fantasmele nerealiste ale fricii sau frica declanşează istericalele fantasmatice? Un ciclu compact şi foarte interesant ar fi 3.vasile. “Eroul” care poartă acest nume e sedus de calculator şi trăieşte iluzia că poate refuza “reclama” erotică fiindcă e reclamă, dar şi-o procură totuşi, cu o fixitate maniacală, în chip regulat, tocmai ca s-o poată refuza. Pe bună dreptate textul autoarei conchide: “vasile e un monstru”. Nu se ştie bine cine e mai obscen: cel care îi propune reclama erotică lui Vasile sau Vasile care o refuză în timp ce o priveşte cu satisfacţia delicioasă a refuzului. Iată ce rotocoale complicate şi duplicitare descrie “ruleta”. Epuizat de efortul de a-şi contracara “visele” cărora le dă gir, personajul nu mai sesizează deloc realul şi în ciuda faptului că e lucid, rămâne prizonierul unui univers paralel din cauza prea marii obstinaţii cu care-şi combate propriile-i spaime. Ofelia Prodan este una dintre cele mai interesante poete citite de noi în acest deceniu douămiist.

Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479, Februarie 2010

harem

2011-04-10T10:27:00.007+03:00

baiazid are un harem tare mişto
la care râvneşte în taină însuşi mircea cel bătrân

deghizat în ienicer mircea cel bătrân
pătrunde în miez de noapte în harem
şi îşi face de cap cu toate cadânele

a doua zi baiazid tună şi fulgeră
îi execută pe toţi eunucii şi-i transmite
oficial lui mircea cel bătrân
că unde-i stau picioarele îi va sta şi capul

mircea cel bătrân îi transmite tot oficial
lui baiazid că se simte ca-n raiul lui Allah
şi că nu-şi mai face griji pentru cap
că oricum şi l-a pierdut în noaptea cu pricina

baiazid ascultă răspunsul lui mircea cel bătrân
şi cu un ochi râde în hohote
iar cu celălalt plânge de-i sare turbanul

o seară berlineză

2011-03-30T20:27:00.003+03:00

chelnerul

2011-03-13T05:01:00.001+02:00

nemiloasă vreme. ieşim amândoi, patefonul
scârţâie, geamurile se sparg în urma noastră,
pielea ni se încreţeşte. suntem îndureraţi şi furioşi.
avem doar o batistă,
brodată cam de o sută de ani cu farmecele bunicii,
în fiecare colţ. de atunci lacrimile opace cad
cu un zgomot surd pe obrajii ei încreţiţi.

ajungem la bar. chelnerul are moaca spartă,
cu un calm ciudat mătură toate cioburile,
apoi deschide o gură imensă şi le deşartă înăuntru,
în timp ce ochii îi sclipesc de parcă
o legiune de demoni şi-ar
fi găsit loc în sufletul lui îmbibat de vodcă. afară,
nemiloasă vreme. fulgeră şi tună şi bate un vânt
care smulge copacii din rădăcini,
cu şuierat de locomotivă.
dar batista bunicii ne păzeşte de tot răul
care fierbe în chelner.

ne aşezăm la o masă. barul geme şi se clatină.
nu trec nici 5 minute şi chelnerul
cu prohabul desfăcut,
ia bâta în mâinile vânjoase şi o agită cu rânjetul
diabolic pe moaca lui desfigurată,
deasupra capului. noi nici nu ne mişcăm. nici rugăciuni
nu bâiguim. furia şi durerea noastră
sunt mai puternice decât farmecele bunicii.
sângele bătrânului nu s-a potolit. iese
prin podeaua barului ca un şarpe vâscos, se încolăceşte
de picioarele chelnerului şi urlă, se zbate.

bătrânul zace de o lună la doi metri sub pământ, dar
sângele lui îl răstoarnă pe chelner, apoi
îl strânge de gât, îl sufocă şi îi soarbe tot sufletul.
noi stăm la aceeaşi masă, bem vin şi furia, durerea
noastră se potoleşte acum.

vântul dărâmă barul. stăm îngropaţi sub
dărâmături şi bem ca altădată, când bătrânul venea
acasă, ne strângea în braţe şi ne povestea
din război, de soldatul neamţ cu care se făcuse
frate de cruce. apoi îşi lustruia pipa
cu mâneca şi o privea cu drag în lumina soarelui.

2 cronici...

2011-03-06T10:45:00.003+02:00

...frumoase şi la obiect: cea a Violetei Savu la cartea "În trei zile lumea va fi devorată" : http://viosavu.ablog.ro/2011-03-05/ofelia-prodan-n-trei-zile-lumea-va-fi-devorat.html
şi cea a tânărului şi promiţătorului debutant în poezie, Andrei P. Velea, la cartea "Invincibili" : http://andreivelea.blogspot.com/2011/03/ambiguitatile-invincibilitatii-la.html

nothing compares to me:P

2011-03-04T09:48:00.003+02:00

Mângâierea

2011-02-18T06:03:00.001+02:00

Uite, citeşte ziarul, Anghel citeşte ziarul. Ţeasta lui străluceşte în lumina gălbuie. Pe masă e o pălărie roz cu panglică gri mirosind puternic a parfumul damei care o lăsase acolo. Anghel priveşte printre foile ziarului pălăria. La început i se păru că se ridică într-un colţ. Dar nu, pălăria dansa de-a binelea, ţopăia veselă şi se aşeza pe capul fiecărui om venit la ora asta devreme în cafeneaua de deasupra. Pălăria lua cuviincios forma capului fiecăruia, iar Anghel abia se stăpânea să nu râdă când o vedea pe creştetul vreunui mustăcios. Da, dar pălăria se îndrepta spre el. Anghel uită brusc de ziar, se înfofoli şi ieşi afară. O să cobor în adânc, îşi zise. În adânc sunt lumini reci şi clădiri înalte înghesuite una într-alta. În adânc oamenii sunt fericiţi. Acum răsare soarele. Anghel ridică ochiul mare din frunte spre soare şi lăsă razele să-i pârjolească ţeasta. Coborî, apoi intră într-una din clădirile înalte, se duse direct la biroul lui, se aşeză pe scaun şi închise ochiul. Parfumul pălăriei îl obseda. Simţi ceva pe creştet ca o mângâiere. Se ridică speriat, duse mâna la cap, nu, nu era nimic acolo, dar Anghel ştiu în sinea lui că pălăria roz cu fundă gri trecuse şi pe ţeasta lui pârjolită.

in watt club

2011-02-06T05:49:00.004+02:00

cum să medităm eficient

2011-02-01T09:07:00.010+02:00

d.d.marin îşi scoate ochii priveşte de jur-împrejur
nu vede nimic aşa că îşi pune ochii la loc
priveşte de jur-împrejur şi iar nu vede nimic

supărat d.d.marin se aşază pe jos şi meditează
într-o linişte desăvârşită

d.d.marin are câteva revelaţii şi vedenii bizare
pe care le analizează circumspect

într-o astfel de revelaţie d.d.marin îşi scoate
toate organele din trup şi trupul lui d.d.marin levitează
apoi îşi pune toate organele la loc şi trupul lui
d.d.marin se prăbuşeşte în praf

supărat d.d.marin se ridică se scutură scrupulos de praf
apoi îşi trage cu sete un şut în fund

evoluţionism

d.d.marin e într-o continuă evoluţie

dacă iniţial d.d.marin se supăra şi îl bătea
măr pe d.d.marin ulterior d.d.marin se supăra
şi îl dojenea amical pe d.d.marin

tot ulterior d.d.marin se supăra şi îi zâmbea
împăciuitor lui d.d.marin pentru ca în cele din urmă
d.d.marin să se supere foc
şi îl să îl felicite călduros pe d.d.marin

într-o discuţie recentă pe mess, d.d.marin mi-a reproşat că-i falsific personajul, el având în realitate o anumită distincţie, iar eu nu l-am contrazis:

distincţia

d.d.marin are o distincţie aparte

în fiecare dimineaţă d.d.marin petrece
cam o jumate de oră în faţa oglinzii
să-şi aranjeze şi să-şi admire distincţia

apoi iese fericit şi ţanţoş pe uşă
îndreptându-se ca de obicei spre serviciu

unde şeful lui fiind foarte ocupat şi nervos
nici măcar nu observă distincţia lui d.d.marin
şi îl pune imediat la munci grele

d.d.marin munceşte fără să crâcnească
şi între timp distincţia îi cade printre sute de dosare
şi alte sute de acte rătăcindu-se definitiv

rock the poetry

2011-01-22T09:41:00.009+02:00

tema ediţiei: Southern Rock şi Harley Davidson

invitat: Bogdan Naumovici
în deschidere: moment poetic de Ofelia Prodan

gazdă: Nelu Stratone

marţi, 25 ianuarie, ora 20,Watt Club, Str. Vulturilor, 35 A (intersecţia cu Str. Traian) intrarea liberă

poem despre uriaşi

2011-01-13T22:12:00.001+02:00

lui Ion Mureşan

ce fragili şi nestatornici sunt uriaşii
şi cum se strecoară ei printre oamenii obişnuiţi
cu un fel de sfială încât par stingheriţi
de dimensiunile lor copleşitoare
şi cu cât dispreţ îi privesc oamenii obişnuiţi
ei zic uite un uriaş oare nu le-a trecut vremea
nu s-au ascuns de mult în vreo peşteră sau fundătură
să bea din cupele lor uriaşe cât un butoi cu vin
şi aşa beţi tremurând de frica noastră
să-şi ţină unul altuia de urât dar să nu ne mai bântuie
căci vremea uriaşilor a trecut
de o sută de ani de ploi necontenite
şi de încă o sută de ani de secetă şi soare dogoritor
doar câte unul prin nu ştiu ce minune
sau îndrăzneală nefirească
se arată în toată măreţia sa şi trece printre noi
atunci îl vedem cât e de fragil cum îi plesnesc oasele
cum pielea i se crapă de frig
şi cum plânge ca un nou-născut
iar femeilor noastre li se face tare milă
şi îl încălzesc la sânul lor şi-l mângâie şi cât de mic
cât de mic se face el uriaşul sub mâinile lor
ai zice că e doar un copil şi cum deodată
tocmai când femeile îi cântă un cântecel duios
se ridică până în tavan şi loveşte cu pumnul în masă
şi urlă că el uriaşul vrea totul şi femeile rămân stană de piatră
cu ochii şi gura căscată şi atunci bietul uriaş
speriat de ceea ce tocmai a îndrăznit
izbucneşte în hohote cumplite de plâns şi plânge
plânge un fluviu de lacrimi
de se îneacă jumate de lume apoi pleacă stingher
privind cu amarnică ruşine şi sfială în urmă

Quinta de Lagoa

2010-12-15T18:49:00.005+02:00

invincibili

2010-11-18T09:31:00.002+02:00

cum ne vom mai privi noi atunci
în ochi cum ne vom mai putea vorbi
trupurile noastre s-au acoperit strat
după strat cu beton şi fier
suntem două clădiri uriaşe cu o rezistenţă
îndelung testată
suntem invincibili în întuneric se aprind doar luminile
oraşului insomniac
nu ne este dor de zgomotul creierului
nu ne este teamă de fluxul rapid al sângelui
aici în învelişul nostru putem
crede că suntem în deplină siguranţă

Invitaţie la lansare

2010-10-31T09:57:00.004+02:00

Tom John

2010-10-15T13:52:00.004+03:00

fireşte, Tom John avea puteri inexplicabile.
prima oară reuşise pe malul râului
să umfle o broască veninoasă doar cu privirea,
încât a explodat în faţa puştilor murdari
până în creştet de noroi, toţi cu pantaloni scurţi
de stofă, prin care li se vedeau pişcăturile
umflate roşii de ţânţari. primul lui triumf.

Tom John citea în fiecare seară, pe ascuns, articolul
despre moartea lui Mahatma Gandhi şi
levita într-o lumină lină portocalie. în tot acest timp
inima lui mică pompa sânge cu furie
în creier, încât dacă cineva l-ar fi privit atunci
ar fi văzut o aură abia perceptibilă
în jurul capului cu păr creţ.

nimeni nu ştia
că de fapt Tom John nu este Tom John.
Tom John nu poate fi Tom John,
pentru simplul motiv că totul ar fi atunci
un lucru indecent de banal.

dar Tom John îmbătrânea. de copil.
o boală cu un nume ciudat: progeria.
în curând avea să moară. cu adevărat, ciudat lucru
să i se întâmple tocmai lui asta. mai ciudat era
că asupra acestei boli, el nu avea nicio putere.

într-un fel misterios, ajunsese înţelept.
lumea îl căuta. vorbea doar în pilde, precum Solomon.
moartea îi rodea încet trupul firav.
nu mai vedea nimic. lâncezea. şi iată cum cerul
bubui deasupra lui ca simfonia nr. 9
a lui Beethoven, iar Tom John fu ridicat în sus
de mâini invizibile.

era fericit, atât de fericit.
inima lui bătea nebună în pieptul scofâlcit şi el
era ridicat sus sus, atât de sus, din ce în ce mai sus
şi era din ce în ce mai fericit şi iată că mâinile
dispărură brusc. Tom John căzu pe pământ
de la înălţimea aceea ameţitoare. o bufnitură,
mult praf şi câţiva puşti
în pantaloni scurţi trecând
în goană pe acolo cu bicicletele lor înalte meseriaşe.

oameni normali

2010-10-07T20:03:00.004+03:00

cât putem fi de aproape
cât de mult ne putem face rău
unul altuia de parcă
acesta ar fi ultimul lucru la care ne
gândim când din noi alunecă
trupurile grele

ne privim în linişte
ne cunoaştem poate prea bine
suntem două porunci crunte
ale unui Iahve gol

nimeni nu vede cum dispărem
poate nimeni nu ne-a privit ca pe nişte
oameni care trăiesc obişnuit
cât se poate de firesc
eu nu am deloc încredere în oamenii
normali

din trupurile noastre nu va
curge sângele
va fi doar un semn
o victorie uşoară a neputinţei
cât de mult ne depărtăm unul de celălalt
şi nici măcar nu ne sperie
lucrul acesta

la Bran

2010-09-22T08:04:00.003+03:00

Invitaţie la cenaclul Marin Mincu

2010-09-19T19:54:00.002+03:00

Marţi, 21 septembrie, ora 18, la Biblioteca Metropolitană “Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 (zona Piaţa Romană), se reia cenaclul „Marin Mincu”.

Vor citi: Ofelia Prodan (proză) şi Florin Caragiu (poezie).

Moderatori: Ştefania Mincu şi Octavian Soviany.

cablul

2010-09-07T02:52:00.003+03:00

pentru daniel&mihai

eu sunt la un capăt şi cineva la celălalt
de când ne ştim tot tragem cu dinţii
cu unghiile cu toată furia de cablul ăsta gros
care ne uneşte ca o boală grea
unul din noi e cu puţin în avantaj
de fiecare dată

ne place că suntem în părţi diferite
eu trag spre mine şi celălalt, fireşte
trage spre el
nu obosim niciodată
e un joc de care nu ne mai săturăm
nici noaptea nu mai dormim
de curând am renunţat la mâncare

pe margine sunt o mulţime de oameni
care aplaudă întruna râd ne încurajează
şi dintr-odată forţa ne creşte înzecit
aşa că tragem şi mai cu sârg

nu mai ştim nici noi cât timp a trecut
simţim că suntem aproape aproape de sfârşit
trupurile noastre s-au subţiat atât de mult
că doar cablul ăla se mai vede
numai oamenii se bucură încontinuu
noi dispărem încetul cu încetul
numai oamenii ăia se tot bucură

o zi de iarnă

2010-08-30T10:01:00.002+03:00

(pentru că pare atât de aproape, deşi nu e)

ea se îmbrăcase ca o femeie uşoară
el mergea cu un pas în urma ei

el avea un buzunar rupt o puşcă grea cu pat
de lemn şi gloanţe de argint
tutun umed obraji rumeni bocanci de piele roasă

ea avea o inimă caldă un fular roşu lung
încolăcit în jurul gâtului alb brăţări
de plastic albastre

ea râdea din când în când ca o fetiţă fericită
sufla peste degetele îngheţate tropăia prin
zăpadă îşi trăgea peste genunchi
fustiţa scurtă

el mergea întotdeauna cu un pas în urma ei

Veneţia 2006

2010-08-23T21:24:00.002+03:00

Apolodor cel limbut şi preoţii

2010-08-11T14:00:00.007+03:00

lui Günter Grass

vocea lui Apolodor este divină
e suficient să rostească două-trei silabe
dintr-un cuvânt şi se petrec minuni

dar Apolodor este cam limbut
şi la cât de mult vorbeşte
minunile se petrec fără contenire

în ţara lui Apolodor oamenii
s-au obişnuit atât de mult cu minunile
încât nu mai deosebesc cu niciun chip
o minune de o întâmplare obişnuită

preoţii sunt exasperaţi
ţin concilii peste concilii
şi discută aprins problema
până când ajung la concluzia
că cea mai bună soluţie
este să-i reteze
de la rădăcină limba lui Apolodor

iau cu ei un cuţit de măcelar
şi în miez de noapte intră tiptil
în casa lui Apolodor care doarme neîntors

îi leagă mâinile la spate
Apolodor se trezeşte şi vrea să ţipe
dar imediat un preot îi apucă bine limba
i-o retează şi o pune într-un săculeţ

limba se zvârcoleşte se răsuceşte de durere
vrea să vorbească şi chiar vorbeşte
dinăuntrul săculeţului şi iar se petrec minuni

fără şovăială preoţii aprind un rug
scot limba din săculeţ şi o aruncă în flăcări
privind satisfăcuţi cum limba se face scrum

acum preoţii şi toată lumea aşteaptă
o minune oricât de mică
dar degeaba – Apolodor e mut ca un peşte

Prin gaura cheii

2010-07-19T12:19:00.000+03:00

Câteodată se mai întâmplă să vezi prin gaura cheii lucruri despre care credeai că nu există. De exemplu, o sirenă zbătându-se graţios printre faldurile cearşafului. În timp ce ea moare, până la urmă cearşaful nu e la fel de primitor ca marea, el stă întors cu spatele şi fumează. O răsucire involuntară şi tresari când prin gaura cheii nu vezi decât bustul lui uriaş, gol şi păros apropiindu-se de tine.
Dacă te uiţi dimineaţa prin gaura cheii ai şansa s-o vezi pe bunica trăgându-şi budigăii, în timp ce bunicul se preface că doarme, dar ţine un ochi întredeschis şi o priveşte atent. Apoi bunica îşi aranjează fusta, ridică jaluzelele, trebăluieşte prin cameră şi pentru o clipă îl vezi pe bunicul zâmbind.
Nu te sfătuiesc să te uiţi la prânz prin gaura cheii. Atunci nu ai decât şansa să vezi nişte guri pantagruelice înfulecând tot ce este pe masă. Mâini unsuroase mângâie burdihane pline. În surdină se aud plescăituri. Când totul s-a terminat, burdihanele adorm pe scaune sforăind mulţumite.
Seara, da, seara, e cel mai potrivit moment. Atunci, pe fereastra întredeschisă intră un vultur pleşuv care se transformă într-un bărbat chipeş. Ea doarme. Somnul de seară. El o sărută pe buze. Ea deschide ochii şi ţipă. El se sperie şi ţipă. Se privesc lung câteva clipe, apoi se reped unul spre celălalt îmbrăţişându-se şi sărutându-se cu furie.
Nici noaptea nu e un moment rău. Atunci se deschide mormântul de sub talpa uşii. Ies toţi morţii şi se aşază pe jos, turceşte, beau cafea şi fumează narghilele. Discută aprins până dimineaţa despre toate aspectele importante ale vieţii.

o lectură de zile mari

2010-07-14T22:31:00.003+03:00

foto dan iancu

Ion Mureşan & În trei zile lumea va fi devorată

interviu

2010-07-14T22:03:00.010+03:00

apărut în Cafeneaua literară, septembrie 2009

"Asta nu e neapărat o dramă, cât un mod de a fi care îmi dă sentimentul clar al unei vieţi trăite în afara timpului."

Daniel D. Marin: Ofelia Prodan este cea mai harnică. Aşa îşi începea Al. Cistelecan prefaţa la cea de a 4-a carte a ta, ruleta cu nebun. Până să te întâlnesc, aproape nici nu ştiam că scrii. Apoi, au început să-ţi apară imediat cărţile: patru într-un an şi jumătate… Douămiiştii, scuze că vorbesc aşa despre ei, sunt leneşi, comozi, scriu o carte la câţiva ani sau poate doar vreo 2-3 în întreaga lor existenţă poetică. La tine ce s-a întâmplat?

Ofelia Prodan: Cred că s-au adunat mai multe spasme poetice dinainte să mă apuc să scriu. N-am avut o adolescenţă tocmai reuşită şi nici în ultimii ani n-aş putea să spun că mi-aş fi intrat prea tare în formă. Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt o inadaptată. Pentru mine, realitatea e ca o coajă de ou ce mă susţine, dar în interiorul ei trăiesc în mod paradoxal izolată. Dar ştii şi tu, nu există izolare perfectă şi deseori intervin şocuri externe la care se cumulează tensiunea lăuntrică. Multe întâmplări dureroase, întrebări inevitabile, eşecuri, dar şi momente de o frumuseţe extatică. Am încercat să găsesc o logică, răspunsuri. Rezultatul a fost neaşteptat, la un moment dat am realizat că modul artistic de existenţă, chiar dacă nu-mi oferă răspunsuri, este, în schimb, singurul viabil pentru mine.

D.D.M.: Te-a afectat ceea ce au spus la un moment dat despre tine unii dintre colegii tăi poeţi? Nu mai e un secret pentru nimeni, despre tine cred că s-au spus cele mai multe chestii neadevărate, mai multe poate decât despre toată generaţia 2000 la un loc…

O.P.: Când Dan Sociu, un poet, nu-i aşa, destul de respectat, îţi împarte vorbe prin tot târgul de carte cu numai câteva ore înainte de lansarea volumului tău de debut, iar Un Cristian se arată dispus de îndată să preia şi să publice acele invenţii în cea mai în vogă revistă pentru tineri scriitori la acea dată, parcă îţi vine un pic să te dai cu capul de toţi pereţii. Şi să te întrebi ce le-a venit. Eu n-am găsit răspunsul la această întrebare, dar poate că ei, între timp, şi-au clarificat. Cred că s-au spus chestii şi pentru că apăream din… nimic. Până să debutez editorial nu publicasem încă în nicio revistă. Mă invitaseşi tu să debutez literar la rubrica ta, nişte tineri.ro, dar ţi-ai dat demisia de la revistă şi-a rămas toată faza în aer. Apoi, ţi-a venit ideea să citesc la cenaclul Euridice. Am citit. Şi imediat după aceea mi-ai dat un telefon din Italia şi mi-ai zis că părerea ta e că ar fi cazul să debutez editorial. Am debutat! Tot din cauza ta am publicat şi a doua carte. Următoarele două au apărut pentru că nu m-am mai putut opri din scris. Da, am fost mult hulită pentru că am scris; nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea unor tineri scriitori.

D.D.M.: Ţi s-a recompensat totuşi „hărnicia” prin câteva cronici sau mici premii literare; desigur, totul prin România e mic, nu există mari recompense, dar contează totuşi să se scrie despre cărţile tale, să fii invitată la o premiere, la colocvii, festivaluri de literatură?

O.P.: Mă faci să râd. Hărnicia presupune o hotărâre, un plan bine prestabilit. Nu eşti harnic în van. Eu nu am urmat nici un plan. Totul a venit de la sine. Iar a fi străin de părerea unui critic consacrat e o dovadă de ignoranţă care mă depăşeşte. Unii spun despre critică un lucru aproape axiomatic şi anume acela că ar fi oglinda în care se privesc autorii. Dacă am merge pe această idee, atunci pot spune că reflexiile cărţilor mele au un grad destul de ridicat de fidelitate în raport cu propriile mele aşteptări. La colocvii şi festivaluri mă duc pentru a socializa cu tinerii scriitori. Atunci am şansa de a vedea o microlume cu probleme ce nu îmi sunt tocmai străine. Mai e ceva, de multe ori vreau să recunosc omul din spatele unei cărţi, un fel de test al autenticităţii, deşi se întâmplă să am surprize. Dar asta nu anulează nimic, cel mult mă face să-mi revizuiesc „teoriile”.

D.D.M.: Cum altfel te mai simţi poetă în România?

O.P.: Ai văzut vreodată un orăşel de provincie? Cred că oricine ştie ce înseamnă. Aşa că nu mai dau detalii. Uite, deseori merg pe stradă din plictiseală şi întâlnesc persoane despre care am scris, ca de pildă Tinca, şi, când mă salută, văd în privirea ei scânteietoare (are ochi frumoşi) un soi de complicitate, îmi surâde şi simt pentru moment o chestie oarecum magică. În ultimii ani am călătorit mai mult şi fiecare oraş pe care l-am vizitat are propria lui poezie, e suficient să priveşti oamenii, clădirile, peisajele. Îmi amintesc că într-o noapte de vară toridă, prin 2007, eram în Florenţa şi o fată micuţă, îmbrăcată vintage, dar care pentru a fi văzută de public purta nişte sandale cu tocuri incredibil de înalte, cânta tulburător de frumos cu o voce clară, puternică în Piazza della Signoria... Era târziu şi îmi venea greu să plec. Însă, pe măsură ce mă depărtam, vocea ei se estompa şi eu mă gândeam ce fain ar fi să fim prietene. Eu nu ştiu să cânt. Iar muzica ei îmi părea în noaptea aceea cel mai frumos poem.

D.D.M.: Ce ai putea să îmi spui frumos despre un personaj din grupajele tale poetice sau despre o povestioară din prozopoemele tale?

O.P.: Păi nu mai e nimic de spus. Le-am pus pe ele să vorbească în locul meu… hai să nu fiu zgârcită, deşi sunt. Şi zgârcită, şi egoistă. Nu râde, ăsta e un moment de sinceritate. Sunt aşa pentru că deseori ajung la ideea de sinucidere, iar asta mă tulbură, mă destabilizează. Atunci, prin contrast, empatizez cu toate persoanele care au ales să-şi încheie viaţa din proprie iniţiativă. Aici e ceva contradictoriu, se opune instinctul firesc de supravieţuire unei voinţe uriaşe de a-l anula, din motive tragice. Sunt sinucideri care au în spate o viaţă interioară inimaginabilă. În societatea noastră, nebunilor li se interzice să fie nebuni. Ca peste tot, ei sunt stigmatizaţi. Ei trebuie să gândească frumos, normal, deşi nimeni nu poate defini acest normal. Micul Răpan, despre care-ţi vorbesc, este nebunul care se crede noul Mesia, propovăduind dreptul la nebunie şi care, în final, se sinucide. Să nu uităm că în antichitate nebunii erau priviţi ca un soi de sfinţi. Ei au acces la lumi pe care noi, cei normali, abia le intuim. Cu scriitorii se întâmplă ceva similar. Aparent au o viaţă normală. Dar în interiorul lor există o lume complet diferită de cea exterioară, o lume care creşte treptat şi enorm, ca un embrion, până când, în mod inevitabil, îşi cere dreptul la viaţă. La fel, micul Răpan a crescut în mine purtând toate datele mele, fără ca eu să controlez asta, s-a născut la timp şi totuşi nu a murit niciodată. La fel şi celelalte personaje, au preexistat într-un fel de magmă poetică şi la un moment dat au scos capul în lume firesc, iar eu am fost un fel de martor, în sensul că nu le puteam influenţa în niciun fel destinul, acesta se contura exact în momentul scrierii. Deşi sunt diferite, fiecare cu istoria şi caracteristicile sale proprii, toate îmi sunt la fel de dragi.

D.D.M.: Savelciuc, despre care mi-ai spus că există şi în realitate, e un personaj de o suavitate sumbră înduioşătoare. Paul Cernat îl numea „biet mutant al durerii”. Eu aş spune că e un „mutant” între un ceva de-al poetului şi un ceva de al cititorului, al omului de fapt, care îl ajută să empatizeze. Personajele din poemele tale par în stare să declanşeze o legătură, aş spune aproape de la suflet la suflet, între tine şi cel care te citeşte. Tu cum simţi că ajungi sau nu la un cititor?

O.P.: E un lucru straniu, aş zice aproape mistic. Când scriu, port în mine gândurile tuturor celor pe care i-am cunoscut, deseori chiar şi gândurile personajelor fictive. Scrisul este o formă de adresare unui om viu ca şi tine. Vreau să am o relaţie adevărată cu cititorul, să empatizez în cel mai înalt grad cu el. Pare imposibil, dar nu este, căci oamenii de pretutindeni au un fond afectiv comun. Dacă am ceva de transmis, ceva la limita durerii (pentru că te referi la Savelciuc), intru atât în pielea personajului, cât şi a cititorului şi îi pun în contact. Nu mi-e foarte clar mecanismul interior al acestui lucru, însă ştiu când reuşesc. Într-un fel mă dedublez, citindu-mi propriile poezii pe măsură ce le scriu, ca şi cum aş fi un om obişnuit (dar nu renunţ nici atunci, mai ales atunci, la spiritul autocritic).

D.D.M.: Remarcam undeva că scrii (în primul volum, Elefantul din patul meu, de exemplu, sau în „parabolele” din al patrulea, deşi impregnate cu tot felul de proiecţii himerice şi accente fantasmatice) o poezie deosebit de simpatică, de plăcută şi deloc plictisitoare (sau care să obosească). Dar şi o poezie consistent anxioasă, cu desfăşurări nebănuite ale stărilor eu-lui. Cum e pentru tine pe de o parte să trăieşti într-o izolare înspăimântătoare uneori, într-un mic oraş de provincie, şi pe de altă parte să comunici atât de spectaculos prin scris, parcă deodată cu toată lumea, să te identifici până la disperare cu neliniştea şi stranietatea câte unui personaj de poem, dar şi cu omul de zi cu zi care încă se uită cu mirare în jur, încă nu (se) găseşte?…

O.P.: Ceva m-a obsedat de multă vreme, din liceu. Îmi amintesc că profa de filozofie m-a întrebat în particular ce anume mă preocupă mai mult. I-am răspuns simplu: comunicarea cu oamenii, cu ce au ei mai tainic şi mai profund. Şi că nu-mi place să mă consider o neînţeleasă. A urmat o perioadă ce a durat câţiva ani, timp în care mi-am permis să vorbesc mult cu oameni diferiţi, simţind o puternică atracţie faţă de modul lor divers de exprimare, de poveştile lor intime pe care mi le destăinuiau uneori ca unui bun prieten. Dar eu sunt o fire introvertită, aşa că scrisul a devenit pentru mine forma predilectă de comunicare. În schimb, tocmai izolarea pe care bine ai remarcat-o s-a dovedit a fi prolifică. În izolare, mintea mea a putut să-şi urmeze liber traseul imaginar sinuos, hrănindu-se însă din durerea şi cruzimea întâmplărilor dintre adolescenţă şi maturitate. Acum şi dintotdeauna trăiesc în acelaşi mic oraş, dar ca să zic aşa duc o viaţă dublă. Sunt eu cea care se plimbă, lucrează câteva ore pe zi pentru a se întreţine, vorbeşte cu câţiva oameni şi eu, cea care trece prin stări, într-adevăr, uneori fantasmatice, paroxistice şi de multe ori paradoxale. Când ating o anumită limită, se aştern de la sine, se încheagă într-un poem. Asta nu e neapărat o dramă, cât un mod de a fi care îmi dă sentimentul clar al unei vieţi trăite în afara timpului.

mă plimb

2010-07-10T06:00:00.004+03:00

fetele astea două aşa plinuţe
una cu un cojocel roz cealaltă râzând tare şi
eu aşa adormit auzeam fioros mă scotoceam prin buzunare
dă doamne să găsesc o ţigară
una măcar
bine să-mi fie
lene să-mi fie
parcă şi Kant se plimba la oră fixă
apoi prin faţa mea trec fetele astea două
aş vrea să am un înger grăsuţ şi
un demon grăsuţ
de păcate să nu-mi ceară socoteală
păcatele mele hrană lor să le fie
şi când oi obosi de-atâta viaţă
să adorm leneş şi fericit între fundurile lor moi

prima cronică la "În trei zile lumea va fi devorată"

2010-07-07T05:42:00.004+03:00

o puteţi citi pe îndelete aici (în partea a doua)

la Colocviu la Alba Iulia

2010-07-07T05:31:00.005+03:00

cel mai bun amic

2010-06-30T21:30:00.004+03:00

orbul şi câinele

2010-06-27T12:29:00.001+03:00

orbul are un câine mare cu blana deasă
stă liniştit pe un pietroi şi înfulecă
dintr-un colţ de pâine se opreşte din când
în când din mestecat loveşte cu toiagul
în capul câinelui şi îşi dă capul pe spate

atunci i se văd mai bine ochii opaci
câinele îl priveşte fix orbul se ridică
de pe pietroi şi dansează bizar

noi stăm în jurul lui cu ochii holbaţi
nu scoatem un sunet nu facem nicio mişcare
dar orbul ne simte orbul dansează de parcă
ar fi singur după o melodie pe care doar el o aude

dansează din ce în ce mai alert se învârteşte
se răsuceşte îşi loveşte coapsele cu palmele
ridică picioarele cât mai sus şi brusc se opreşte

se aşază liniştit pe pietroi loveşte cu toiagul
în capul câinelui noi stăm ciorchine în jurul lui
încet încet se face seară şi câinele ne priveşte fix

este un câine cumsecade, ciobănesc

... şi cum a fost la prima lansare

2010-06-22T15:52:00.004+03:00

mury vorbind despre carti

Avanpremieră

2010-06-02T02:52:00.001+03:00

Sâmbătă, ora 14, la USR, Sala oglinzilor, vă invit la o dublă lansare de carte: Traian T. Coşovei, Aerostate plângând (ed. Tracus Arte) & eu, cu În trei zile lumea va fi devorată (ed. Paralela 45)

iar joi voi citi în premieră din carte, în cadrul TNCP-ului:

ora 17:00, Sala Mircea Eliade, Biblioteca Metropolitană (BMB)

Vernisaj: Expoziţie de carte de poezie
Prezintă: Gabriela Toma (Biblioteca Metropolitană)

Lectură de poezie:

Constantin Abăluţă
Mircea Valeriu Popa
Ofelia Prodan
Daniel D Marin (lectură de Violeta Savu)
Gabriela Toma

Moderator: Miruna Vlada

În trei zile lumea va fi devorată

2010-06-02T02:50:00.002+03:00

În trei zile se pot întâmpla multe, dar dacă cineva are de gând să devoreze lumea la propriu în doar trei zile?... S-ar putea să ne trezim, pur şi simplu, înghiţiţi de vii!

Pamukkale

2010-05-24T19:43:00.002+03:00

Noaptea muze(e)lor

2010-05-11T14:11:00.001+03:00

după "o dimineaţă" vine repede "o noapte" cu şi despre muze(e)- keep your eyes open!

o dimineaţă

2010-05-11T10:33:00.001+03:00

o dimineaţă ca oricare alta
în care trecem unul pe lângă altul
indiferenţi

fiecare pas pe care îl facem
ne adânceşte trupul în trotuarul rece
ne adăpostim în aceleaşi locuinţe
cu igrasie prin colţuri
ascultăm încontinuu vocile care ne
bruiază gândurile

frunţile noastre se deschid
în somn ca nişte guri şi absorb
întunericul

o dimineaţă ca o bancă goală
într-un parc unde nu mai ajungem
mâinile noastre care se prind una de cealaltă
şi cheamă o moarte lentă

back to Bushten

2010-05-08T14:48:00.002+03:00

firavul domn Smith

2010-04-30T13:04:00.001+03:00

aş vrea să fiu firavul domn Smith
cu pălăria înaltă şi costumul de tweed
special pentru ieşirea în lume
firavul domn Smith care sapă îndârjit în
memorie ca un miner în stâncă
apoi se opreşte uimit în faţa vreunui
manechin din vitrină şi
îl priveşte două minute neclintit ca pe un om viu
încât încet încet ochii i se umezesc
aş vrea să mănânc doar mâncare chinezească
aşa cum mănâncă firavul domn Smith în fiecare seară
apoi citeşte un roman poliţist
în care el, firavul domn Smith, e principalul suspect
iar în timp ce citesc să simt în dreptul
inimii un gol cât un pumn în care se învârteşte
un glonţ de plumb
de fapt aş vrea să fiu exact aşa
rece şi drept ca firavul domn Smith
când îşi priveşte ore în şir în cimitirul
de la marginea oraşului propria-i piatră funerară
şi mormăie în gând lovind-o ritmic cu bastonul
un fel de epitaf
de fapt eu sunt firavul domn Smith şi
mă simt al dracu' de plictisit de viaţa mea
ca de o închisoare în care eu sunt
deţinutul şi gardianul

o mie de zile

2010-04-23T18:57:00.001+03:00

foile albe frecate în neştire
chipul ei parcă mai îmbătrânit
lucrurile murdare care zac în colţ
şi o mie de zile o mie de voci

într-o dimineaţă nu va mai fi la fel
apa se va scurge prin robinet limpede
rugina ţevilor culoarea aceea verde
va străluci şi nimeni
nimeni nu se va atinge de cele o mie de zile
în care ea va întineri încet şi ireversibil

nimeni nu va tulbura cele o mie de voci
care îi vor şopti în fiecare zi
uite a dispărut ridul acela de care te temeai
vor dispărea şi cearcănele oribile şi tot aşa

doar ea obosită de atâta tinereţe
se îndreaptă în ultima din cele o mie de zile
înaltă superbă şi sigură
se îndreaptă spre baia strălucitoare
ia lama în mână şi brăzdează pe chip
alte riduri

undeva candva in Portugalia

2010-04-22T06:42:00.000+03:00

Yo, el misógino

2010-04-13T16:38:00.001+03:00

Eres un inútil! me gritó
luego se alejo huyendo
por las escaleras, tropezando,
tapándose los ojos con la mano.
Yo, tranquilo, en la puerta,
dueño de un territorio vasto y neutro. Yo, el solitario,
Audaz, valiente, lleno de un misoginismo rudo,
la observaba.
Ella, abajo, su mano tapando sus ojos,
Luchando por no llorar
o llorando ya. ¿Que es lo que hay que hacer?
¿Comprarme un animal de compañía,
leer toda la biblioteca
o mejor marcharme al Polo Norte? Y cuando
ella desaparecía definitivamente de mi área visual,
ya me empezaba a ver como el héroe de la expedición,
con una zorra plateada en los hombros,
una zorra para que tenía que dar explicaciones de aquí a un año,
a las organizaciones para la protección de los animales, mientras ella
desfilaba debajo de las plumas extraordinariamente grandes y blancas,
vestida en su cuero
y completamente inocente.

Traducido del rumano por Fabianni Belemuski

tot ce îţi doreşti

2010-04-10T21:51:00.000+03:00

El ştie tot ce îţi doreşti
El îţi poate da totul
pluteşte în paltonul lui negru
peste cartierele mărginaşe
cu stiletul ascuns la spate în mâna stângă
acolo îl aşteaptă cei care visează
printre chioşcuri părăsite bălării
şi ziare care ţin noaptea de cald
îi mângâie în timp ce dorm
cu mâna dreaptă pe creştetele soioase
le îndeplineşte fiecare vis
un scurt-metraj halucinant
scoate încet mâna stângă de la spate
şi sfâşie pelicula cu stiletul
când printre bălării şi scaieţi
razele soarelui cad şi
ochii lor vii lucesc ca bilele chinezeşti

Invitaţie

2010-04-07T14:57:00.002+03:00

ritual

2010-03-31T18:28:00.000+03:00

o să-mi inventez o nouă personalitate
(de parcă ar fi aşa uşor, nu e!)
apoi o să te complexez
o să te aduc în punctul în care
mă vei admira şi invidia necondiţionat
apoi în punctul în care mă vei urî
şi vei dori să mă ucizi
numai pentru a-ţi însuşi personalitatea mea
cea inventată, desigur
fără niciun regret
fără nicio sămânţă de regret
dar eu nu o să te las
o să iau un cuţit lung în mână
şi o să te ucid
o să te ucid privindu-te
cu satisfacţie deplină în ochi
exact cu o clipă
înainte de a mă ucide tu pe mine

Un vis ciudat

2010-03-30T13:29:00.000+03:00

lui daniel

De nu ştiu câte ori ţi-am spus
Că ai cei mai frumoşi ochi
Pe care i-am văzut vreodată
Şi mereu mi-ai replicat
Că îţi spun asta doar ca să te măgulesc
Şi oricum e un clişeu de fată prostuţă

Peste noapte o să am iar
Visul acela ciudat în care îţi scot ochii
Îi pun în locul ochilor mei
Apoi privesc în sus cu ochii tăi
Toate se învârt halucinant şi cald
O moleşeală plăcută mă toropeşte
Mă întind pe spate şi te văd
Cum alergi orb pe un drum care
Duce direct în Infern
Eu stau neclintită şi o bucurie sadică
Înfloreşte ca o tumoare în mine

remember Coimbra 2008

2010-03-23T14:29:00.002+02:00

***

2010-03-20T16:26:00.000+02:00

ştiam că trebuie să mă trezesc
nu mai devreme de miezul nopţii
cu pumnul îmi îndesam pe gât tot pământul
din care ieşeau viermi şi gândaci iuţi negri
pământul se sfărâma între măsele
avea gust de medicament şi de moarte
o singură noapte şi o singură zi
pentru un singur sfârşit
şi eu mă legănam uşor în pragul uşii
ca un copil părăsit
stăteam în pragul uşii pe întuneric
şi era o linişte cumplită
aşa cum trebuie să fie
când nu mai există nimic

metal

2010-03-16T21:47:00.000+02:00

adorm greu îmi este mereu teamă
ţin lumina aprinsă în cameră
mă răsucesc sub pătură de câte ori
fug şi cad în gura imensă incandescentă

în visele mele totul e doar metal
şi totul se topeşte în gura incandescentă
oraşul cel mare camera oamenii grăbiţi trupul meu
trupul tău înalt firav totul alunecă
în focul care mistuie orice cu atâta forţă şi teroare

încât nu pot scoate o vorbă
privesc nemişcată cum fiecare om fiecare lucru
se amestecă devine o masă amorfă de
metal care explodează
atunci mă trezesc brusc văd camera mea mică
lumina blândă şi mi se face
aşa un dor de dimineţile în care
te trezeai cu greu

iar eu te priveam cum te mişcai încet prin camera mea
căutând vreun lucru anume
cu privirea uşor înceţoşată de somn
şi trupul firav atât de viu de real

dragoste

2010-03-15T17:02:00.000+02:00

lui daniel

în toată lumea aceasta să ştii că suntem doar noi doi
ţipam astă vară fericită pe un iaht alb cochet

trei ţigănci îmbrăcate în negru îmi ghiciseră
într-un parc că o să fiu toată viaţa cu tine

atât de tare m-a înfricoşat lucrul acesta
încât trei nopţi la rând n-am putut dormi

acum înţeleg că ceva atât de puternic cum este
dragostea noastră nu poate fi decât lucru dinainte ştiut

Lucrurile dragi

2010-03-06T06:24:00.001+02:00

lui daniel

Ziua abia începuse, iar mie nu-mi ieşea
din cap scena când din senin am ţipat la tine
şi ţi-am tras două palme. Te vedeam
într-un film reluat încontinuu, stând indiferent
cu privirea calmă rece. Parcă ai ridicat
din umeri uşor nedumerit. Apoi
ai plecat fără să spui un cuvânt. Vedeam
filmul ăsta reluat de mintea mea la infinit

şi regretam până şi cel mai mic rău pe care
ţi-l făcusem vreodată. Regretam şi ceea
ce gândisem urât despre tine, fiecare bănuială
fiecare gest neînsemnat. Toate
erau nişte muniţii strânse cu grijă
într-un depozit secret şi care acum explodau
chiar deasupra capului meu.

Trebuia cumva să scap teafără. Trebuia
să redevin eu însumi. Am lăsat
totul baltă, am luat primul autobuz
şi am venit la tine. Ai deschis uşa imediat.
Surâdeai. În toată camera se auzea
melodia noastră. Ne-am îmbrăţişat pe loc
şi în fiecare colţ al camerei mâini invizibile
au aşezat lucrurile dragi pe care le căutam
mereu şi niciodată nu le găseam.

nimicul

2010-02-22T12:49:00.000+02:00

micuţei japoneze

am stat trei zile închisă
în camera mea
fără să bolesc fără
să mă gândesc la moarte

corpul meu se obişnuise
cu liniştea şi căldura camerei
cu mirosul închis
mă ridicam din pat
ca un om întors dintre cei morţi
pentru o gură de apă

în mine urla totul
fiecare greşeală fiecare
dragoste trădată neputinţa
demenţa sinuciderile ratate

liniştea neagră din inimă
carnea care se închistase în carne
străfulgerarea durerii
pe care n-o simţisem niciodată

nu mai ştiam ce sunt
aş fi putut avea zece trupuri
şi zece suflete la fel de bine
aş fi presimţit nimicul

gândul ăsta cumplit

2010-02-17T05:28:00.000+02:00

o să-mi deschid braţele
aşa cum le deschid copiii
când văd pe cineva drag
dar eu ştiu că nimeni
nu va veni la mine
aş putea fi cel mai puternic om
sau aş putea fi cel mai umil
aş putea fi oricine
nimeni nu va veni în braţele mele
şi gândul ăsta cumplit
mă face să tremur
să mă simt un şobolan orb care
roade la infinit tot pământul acesta
sub care nici oasele nu rezistă

Scaunul rotativ

2010-02-09T19:09:00.000+02:00

Mama, o femeie zdravănă de altfel,
cu picioare scurte butucănoase-
îşi pune ciorapii flauşaţi, apoi o pereche de pantaloni.
E ger afară şi mama nu vrea să răcească.
Merge prin zăpadă cu paşi mărunţi,
merge cu grijă să nu alunece cumva şi
face planuri pentru ziua de azi.
Mintea ei ageră de contabilă lucrează
alert căutând soluţii eficiente.
Miopia avansată o împiedică să vadă
clar persoanele care o salută. Dar răspunde
cu o politeţe aproape englezească.
În sfârşit, ajunge la birou. Se dezbracă
de haina groasă şi o pune în cuier. Se aşază
greoi pe scaunul rotativ. Verifică actele contabile
şi zâmbeşte mulţumită. Sunt în regulă.
Azi totul este în regulă. Scaunul rotativ
se învârteşte rapid de 3 ori şi mama întinereşte
cu 10 ani la fiecare rotaţie. Acum este
tânără suplă şi frumoasă. Privirea îi alunecă
întâmplător pe oglindă. Încremeneşte.
În mintea ei de contabilă caută rapid
explicaţii logice. Între timp îşi pipăie
cu cochetărie obrajii albi catifelaţi. Îşi admiră
chipul cu uimire în oglindă. E în culmea fericirii.
Nu mai are nevoie de nicio explicaţie.
De atâta fericire se învârteşte de 3 ori în sens
invers cu scaunul rotativ. La fiecare rotaţie
îmbătrâneşte cu fix 10 ani.

lecţie

2010-01-26T13:21:00.001+02:00

picioarele ei lungi l-au pocnit în falcă
n-a avut, măi, niciun semn
i-a tremurat pielea tăbăcită
şi dintre degetele galbene
i-a căzut ţigara
pe urmă a râs
un râs d-ăla înfundat ca de ventriloc
a încremenit un moment mai lung decât măsurase
şi a zâmbit
un zâmbet d-ăla nenorocit
şi mai ales
şi mai ales
a vrut s-o privească în ochi
dar de ce?
nimic nu era acolo
niciun ochi
doar o gaură neagră
pe acolo trecuse glonţul

Remember

2010-01-12T19:25:00.001+02:00

Remember, Madrid 2009

Locul meu

2010-01-12T04:33:00.000+02:00

micuţei japoneze

Nici acum nu ştiu unde mi-e locul.
De câteva ori, ba mint, de cele mai multe
ori am crezut că este lângă umărul tău,
în scobitura aceea caldă în care mă odihneam
până adormeam. Mă trezeam dimineaţa
şi îmi uitam locul, dar spre seară
îmi aşezam firesc capul acolo. Şi iar
adormeam şi iar uitam până când

într-o seară totul a dispărut ca într-un desen
animat în care o mână vine şi şterge
fiecare lucru fiecare personaj. Îmi rămăsese
doar amintirea stranie a unui paradis unde era
o linişte grea şi multă lumină, dar niciun fel de viaţă.
Unde totul încremenise într-o frumuseţe desăvârşită

numai eu alergam speriată şi nu puteam
să te strig, căci nimeni nu avea voie să tulbure
liniştea şi nu puteam să te văd, căci lumina
puternică mă orbea şi nu-mi găseam niciodată
şi nu-mi mai găsesc nicăieri locul.

Lumea oamenilor mici

2009-12-28T04:08:00.000+02:00

lui daniel

Au trecut cei 3 ani de când suntem împreună.
E foarte adevărat că deşi ne-am amintit
prima întâlnire, ba chiar am fost încântaţi să
rememorăm câteva momente speciale, nu am
sărbătorit în niciun fel evenimentul.
Eu aş fi vrut, însă nu aveam nicio idee strălucită.
Mă băgasem sub pătură şi îmi făcusem

o mică fantă, cât să respir şi vedeam
un film fantastic în care ne rătăceam într-o zi
de iarnă pe străzile Muggiei şi casele
acelea mici, noi eram uriaşii
iar locuitorii spiriduşii, casele acelea de
jucărie le puteam ţine uşor în braţe:
miroseau a brad şi uneori a vin cu scorţişoară.

Nici acum nu înţeleg cum de ne-am rătăcit
unul de celălalt, doar noi eram uriaşii, nu?
Poate aici am fi locuit, aici ne-am fi reîntors după ani
şi ani de cutreierat întreaga lume.
Lumea ne aştepta s-o descoperim: încă nu
am văzut Marele Canion, nici Tibetul şi totul

părea atât de îndepărtat, încât
acolo sub pătură, cu respiraţia încetinită
mi-am imaginat că suntem spiriduşii
Muggiei, cei care nu-şi cunosc
decât orăşelul lor fermecător şi sunt
atât de fericiţi în povestea noastră de iarnă-
orice ar fi, ei nu se mai pot rătăci vreodată.
Departe de tot, visând la toate acestea

m-am simţit fericită în lumea
oamenilor mici, dar nu ţi-am spus nimic,
deşi erai lângă mine şi îmi puneai
îngrijorat mâna pe obrajii aprinşi întrebându-mă
dacă nu cumva am febră.
Desigur, nu aveam nimic şi ţi-am zâmbit
ca după o îndelungă despărţire.

2009-12-24T10:05:00.000+02:00

Înserarea pe străzile Madridului

Dragostea în vreme de iarnă

2009-12-15T18:01:00.000+02:00

Când urgia iernii loveşte în casele părăsite
demult şi câinii urlă în haită, ne strecurăm agili
prin zăpadă. E vremea când ai sta în casă
la căldura unui şemineu, ai arunca lemne
în foc şi ai mângâia trupul splendid
al iubitei, dar urgia te cheamă afară, urgia
vrea să stai bărbăteşte în faţa ei: să nu clipeşti,
să nu scânceşti ca un căţelandru,
nici să-ţi freci mâinile de frig sau de frică.

Să vrei să ripostezi şi să n-o faci.
Să vrei doar vreme de iarnă şi viscol nebun
când în tine îngheaţă tot scheletul şi
carnea nici măcar n-o mai simţi.

Iarna asta e crudă, iarna asta îşi iubeşte
cavalerii întârziaţi cu păr alb şi alură
de Don Quijote, le oferă un menu cu flori de gheaţă
şi trupuri de mamuţi perfect conservate.
Să ne întoarcem în anii preistorici
în epoca glaciară, să ne construim un iglu
şi să ne ungem trupurile cu grăsime
de focă. Înăuntru să cunoaştem dragostea
în vreme de iarnă.

În ţinutul iernii

Zâmbetul îţi îngheaţă în ochi, neliniştea
te îmboldeşte într-un loc unde zăpada nu se
topeşte decât la foc aprins de om
sau în gura ta flămândă de iarnă. Acolo mintea
construieşte nobleţea făpturilor de gheaţă.
Acolo nu bei decât ceai fierbinte şi aisbergul
rămâne singura sursă a vieţii.

Vei putea urla împreună cu lupii la luna plină
şi nimeni nu te va auzi şi nu te vei ruşina de tine.
Disperarea e o legendă în ţinutul
zăpezilor. Pune-ţi vâsc la piept şi relele vor fugi din
destinul tău. În lungul vis al iernii, te vor
purta corăbiile vikingilor. Din visul acesta nimeni
nu va îndrăzni să te trezească. Vei fi asemeni
lui Odin, şaman şi zeu totodată.

poeme pentru micuţa japoneză

2009-11-20T15:04:00.000+02:00

În lumina obscură

Se mai întâmplă uneori să-mi
zâmbeşti de parcă ai şti exact
ce este cu mine în acel moment.
Unele lucruri vin de la sine

dar cele mai importante
se lasă aşteptate într-un timp
nedefinit. Lumina obscură, ochii tăi
reci sclipitori, mâinile subţiri

care mi se încolăcesc după gât
şi strâng până când abia mai respir

şi ne prăbuşim amândoi pe covor
râzând în hohote.

Scamele

Îţi adun scamele de pe pulover
abia stăpânindu-mi râsul. Te mişti
nervos de pe un picior pe altul
şi mă întrebi pe un ton sec ce naiba
se întâmplă cu mine. Mă aşez
cu o mutră serioasă în faţa ta

îţi iau uşor palma, o deschid, pun
toate scamele înăuntru privindu-te fix
în ochi, apoi îţi strâng palma la loc
şi o las să cadă.

Somn uşor

Poate dacă n-aş fi ştiut ce urmează
m-aş fi ghemuit ca de obicei pe un scaun
şi aş fi sorbit cafeaua alene. Umbrele
de pe pereţi ar fi alunecat într-un film
fantastic, vocile s-ar fi auzit strident.
Te-aş fi învelit bine cu pătura
şi ţi-aş fi şoptit grăbit somn uşor.

Dar acum stau singură în bucătăria
îngheţată şi mă plimb în cerc, mângâindu-mi
în neştire obrajii loviţi, întrebându-mă
oare pe unde eşti.

Despărţirea

Îţi aduni cu grijă fiecare obiect
din cameră, pufnind şi înfigând unghiile
în podul palmei. Ele pot apărea de oriunde
şi oricum timpul nu e întotdeauna
acelaşi. Distanţa dintre noi sau lucrurile
într-o dezordine aparentă e uneori
distanţa dintre un a şi un b deloc aleatoare,
niciodată egală cu distanţa dintre

prima întâlnire şi oricare dintre ultimele.

Întâlnirea

Ne regăsim în cele mai nepotrivite
momente. O privire aruncată în grabă,
o atingere furişă - tonul nesigur al vocilor.
Intenţiile se transformă în gesturi
stângace. Apropierile, depărtările
calculate atent - prilej pentru
a ne amuza. Ne potrivim în acelaşi
timp ceasurile la ore diferite şi, fără
ca nimeni să bănuiască ceva

ne strecurăm pe străzile întunecate.

fecioara

2009-11-14T08:26:00.000+02:00

am o fecioară
o fecioară precum sunt toate fecioarele

n-am ştiut asta

şi-ntr-o dimineaţă
pe când soarele se ridicase un pic deasupra ceţii
mi-am chemat fecioara
care precum toate fecioarele a venit repede

i-am strecurat două parale în mâna mică
i-am dat o palmă peste fund
şi-am trimis-o

şi ea s-a dus

precum toate fecioarele

2009-11-10T17:08:00.000+02:00

Remember

în urmă cu 3 ani la Verona

BaBa

2009-11-08T05:06:00.000+02:00

era o lume întinsă
care habar nu avea dacă în centrul ei este sau nu o babă

chircită
îmbrăcată într-o gioarsă neagră
cu genunchii la gură

pe baba aceasta nimeni nu o văzuse

şi astfel ştiau oamenii aceia o mulţime de legende cu baba

până într-o zi
când baba s-a plictisit
s-a ridicat sus înaltă precum un munte
şi a călcat cu cizma ei gri de cauciuc
jumate din lume

elefantul

2009-11-05T06:50:00.000+02:00

în patul meu adormise elefantul

m-am dus în bucătărie să-mi fac o cafea
privirea mi se înceţoşa
şi mâinile mi se desfăceau de lene

mergeam atât de uşor că nici
gândacii nu mi-au simţit paşii

numai elefantul a ridicat o ureche
apoi trompa
a sărit sprinten ca un copil din pat
şi mi-a turnat zahăr în cafea

2009-11-02T16:04:00.000+02:00

Eu şi Elefantul

Rachela

2009-10-30T11:31:00.000+02:00

pe când trăia străbunica
auzisem vorbe-n şoaptă prin casă
cum că ar fi dat în mintea copiilor
şi că vorbeşte cu o femeie ciudată
pe care doar ea o vede
vorbeşte cu Rachela
şi nimeni nu poate s-o vadă sau s-o audă pe Rachela
dar noi ştim de la străbunica
multe lucruri despre Rachela
şi tare am vrea s-o vedem şi noi
să ne povestească şi nouă
cum au ras-o nemţii în cap
în lagărul de la Auschwitz
şi au făcut o perucă minunată
din minunatul ei păr roşcat
cum mânca ea împreună cu un şobolan gras
dar ei i se vedeau coastele
şi genunchii îi împungeau fusta cenuşie
şi Rachela, ne-a spus străbunica
într-o noapte, l-a botezat pe şobolanul
ăla gras Fritz aşa ca pe logodnicul ei
cel care în ziua nunţii a suit-o
în trenul cu deportaţi
dar mai întâi a sărutat-o cu disperare
şi i-a ţipat la ureche, făcea trenul
un zgomot infernal, i-a ţipat aşa
Rachela, să nu uiţi niciodată că te iubesc!
apoi a fugit ca un nebun plângând în hohote
şi Fritz era foarte simpatic
chiar dacă era gras
acum Rachela vorbeşte cu şobolanul Fritz
împarte mâncarea cu el
jumate ea jumate Fritz
care o priveşte în ochi exact
cum o privea logodnicul ei
când mergeau la picnic pe vremuri
dar într-o zi un bărbat mort de foame
l-a văzut în mâinile Rachelei
şi era aşa dolofan Fritz încât
bărbatul ăla l-a smuls dintre mâinile Rachelei
l-a omorât apoi l-a jupuit
şi l-a gătit cu boabe de fasole
şi l-a mâncat chiar sub ochii Rachelei
care de durere a înnebunit şi vorbea singură
atunci am întrebat-o noi pe străbunica
de ce nu putem s-o vedem şi noi pe Rachela
şi străbunica ne-a spus
că nimeni în afară de ea n-a mai văzut-o pe Rachela
de când a murit şobolanul Fritz

la Berlin

2009-10-28T03:30:00.000+02:00

poveste pentru micuţa japoneză

2009-10-22T16:34:00.000+03:00

toţi copiii se strâmbau în faţa lui şi făceau tot felul de semne batjocoritoare. alteori îi imitau mersul legănat. el se aşeza pe bordură şi aştepta ca vreo babă mai milostivă să-i lase ceva mâncare. după ce baba pleca, desfăcea grabnic pahetul şi înfuleca totul hulpav, încât uneori se trezea că muşcă şi din hârtia în care baba înfăşurase grijulie mâncarea. apoi scotea din buzunarul soios o sticlă mică plină cu tărie şi trăgea o duşcă, două. copiii îşi fluturau mâinile la nas, clămpăneau urechile sau îşi lărgeau gura cu degetele, scoţând limba la el. el se ridica greoi, plescăia mulţumit şi binecuvânta baba sau cerul care se milostivise să-l hrănească şi pe ziua de azi şi trecea printre copii, lovind de jur-împrejur asfaltul cu bastonul lui şlefuit de lemn.

bomboane fondante

2009-10-19T12:50:00.001+03:00

femeia înaltă cu pălărie şi fără manşon
mănâncă bomboane fondante
femeia înaltă cu pălărie roz şi geantă
din piele de crocodil visează cum
stă cuminte pe o bancă în parcul
din centrul oraşului şi ţine deschisă
pe genunchi o cutie cu bomboane fondante

crocodilul leneş stă cu botul deschis
pe marginea râului şi în ochii lui mici
de gelatină se oglindeşte o femeie înaltă
cu pălărie roz şi geantă din piele de crocodil
care mănâncă bomboane fondante

pălăria roz stă frumos aşezată
pe capul unei femei înalte şi visează
o geantă din piele de crocodil
cum stă cuminte pe o bancă în parcul
din centrul oraşului şi ţine deschisă pe genunchi
o cutie cu bomboane fondante

pentru tine vin renii

2009-09-20T06:07:00.001+03:00

apa e călduţă şi mâinile ei sunt moi. săpunul alunecă pe spinare şi face clăbuci care miros a mere crude. ea îi cântă aşa: "renii au mere crude între coarne, renii au câte un clopoţel de argint la gât! pentru tine vin renii!" el râde ca un copil, ea povesteşte: "eu n-am văzut încă reni, dar toţi bătrânii spun că i-au văzut. afară zăpada e cât un om şi azi nu o să ningă şi nici mâine, dar eu ştiu ce lungi sunt nopţile noastre." săpunul alunecă în apa călduţă şi el se gândi să nu uite să întrebe când îl va înfăşura în grăsime de focă, dacă aici timpul se măsoară cumva cu alte ceasornice. mâinile îşi fac bine treaba, iar buzele uscate foşnesc pe fruntea lui umedă de parcă ar fi frunze de fag. "îmi place în ţinuturile îndepărtate, ba chiar m-aş îndrăgosti, dacă am bea împreună un ceai la samovar!", se gândi el, apoi se scufundă cu totul în apă şi tresări când de sub banchiza de gheaţă, doi ochi sălbatici de viking străluciră o clipă în ochii lui.

***

"îmi dai sau plec!", hotărî el solemn. zăpada se topea pe obrajii lor calzi îmbujoraţi şi cu cât se priveau mai atent în ochi, pupilele li se măreau şi mâinile se atingeau în răstimpuri. "nu îţi dau!", veni imediat răspunsul ei la fel de solemn, ba chiar definitiv. el se întoarse cu spatele şi începu să meargă prin zăpada. ea rămase pe banchiză şi chemă focile. veneau multe, unele cu puii lor şi ea le hrănea, râzând în sinea ei la gândul că el nu ştie încă nimic despre reni şi zăpadă, aşa că în mod sigur se va rătăci. atunci o să plece după el şi o să-l aducă înapoi. "îmi dai sau plec!", o să zică el din nou, când se va mai întrema şi ea nu o să-i dea nimic şi el o să vrea să plece, dar nu o să plece pentru că între timp va înţelege că nu ştie încă nimic despre reni şi zăpadă.

***

"să nu te mişti, să nu vorbeşti, are urechi de spiriduş şi ochi de bufniţă. toată noaptea să nu te mişti!" trupul lui era învelit în blănuri groase şi asuda. simţea cum sudoarea se prelinge pe piele şi îl gâdilă. vru s-o cheme, dar îşi aminti că el are urechi de spiriduş. de mişcat nu putea fi vorba, deşi parcă s-ar fi scărpinat un pic. "de ce m-a lăsat singur cu el?". "este cel mai bătrân", auzi vocea ei în gând, "el poate să vadă şi să audă totul noaptea, el e singurul care te poate învăţa când vin renii. el ştie totul despre zăpadă". deschise ochii şi în beznă îl văzu pe bătrân aranjându-şi penele şi acoperindu-şi ochii de bufniţă cu braţele uscate. apoi bătrânul începu să danseze un dans sălbatic în care se transforma pe rând în urs, focă, spiriduş, bufniţă şi în cele din urmă într-un ren înalt care îi atinse faţa cu botul umed, apoi îşi lăsă în jos coarnele din care cădeau mere crude şi fulgi strălucitori de zăpadă.