cum a fost

la lansare:




şi un poem din carte:

lansarea mea de la Bookfest

Sâmbătă, 28 mai 2011, ora 17:00, la standul editurii Tracus Arte (B05, Pav. C2), în cadrul târgului de carte Bookfest, se va lansa volumul bilingv “Ulise şi jocul de şah” (“Ulysses and the game of chess”), de Ofelia Prodan. Traducere în engleză de Florin Bican.
Vor vorbi Alexandru Matei şi Felix Nicolau.

“Volumul Ofeliei Prodan seamănă cu o expoziţie de artă vizuală contemporană. Spre deosebire de culegeri de texte postmoderne prevăzute cu indicaţia unei lecturi aleatorii, acest volum cere să fie parcurs cartezian. E ca o carte de colorat: conturul este dat, poeta vine şi îl umple cu propriile combinaţii de culori. Dar nu poţi înţelege semnificaţia combinaţiilor cromatice decît după ce în prealabil ai înţeles contururile pe care le umplu. Avem astfel o primă parte „antică”, o a doua parte „orientală şi medievală” şi o ultimă parte „modernă”, iar evoluţia registrelor de limbaj depinde de miturile culturale vehiculate. Dacă pentru antichitate, ceea ce insolitează cronotopul este „banalizarea” şi detaşarea vocii care povesteşte, în secţiunea orientală, populată de figuri care ne spun nouă, europenilor, mult mai puţin, deja poeta este cea care leagă fire epice în noduri dramatice. Despre poemele din ultima parte a volumului ei ar putea vorbi Peter Sloterdijk, cel din trilogia Sfere, ca despre o conversie estetică a “nevrozei modernităţii”, ca imposibilitatea de a „se gîndi pe sine ca limitat, conţinut, înconjurat şi ocupat. Aceasta este nevroza fundamentală a culturii occidentale: să fii forţat de a visa la un subiect care observă, numeşte, posedă orice fără a se lăsa el însuşi conţinut, numit sau posedat de ceva.” (Alexandru Matei)

“Cât o grădiniţă de copii şi cât un spital de nebuni, atâta candoare şi atâta mirare şi atâta poftă de joacă şi poftă de a întoarce lumea pe dos a adunat Ofelia Prodan în cărticica sa „Ulise şi jocul de şah”. Sfinţi, zei, filosofi, eroi, poeţi etc, cu toţii s-au adunat în poeziile Ofeliei Prodan şi fac şi spun lucruri trăznite. În fond, demersul poetei e unul salvator: peste înţelesurile lumii, interpretările s-au aşternut ca zgura, „ca albeaţa pe ochi” şi numai o privire proaspătă le mai poate salva şi ni le poate face din nou dragi. Lumea trebuie reinventată, refăcută şi recitită din temelii. Dar pentru asta e nevoie de un Dumnezeu-copil, care să se joace şi să se mire din orice. Şi mirându-se, să întemeieze: să dea alte înţelesuri.
Pariul pe care Ofelia Prodan l-a câştigat în cărticica asta e cel cu simplitatea şi cu limpezimea vorbirii. Şi pariul cu copilăria. Cred că volumul acesta de poezie va avea mare trecere la copii şi la savanţii nebuni şi la nebunii-savanţi. Adică la dumneata, cetitorule!” (Ion Mureşan)

coperta

coperta volumului meu

un poem din viitoarea mea carte

"În tren" - poemul săptămânii în România literară

un poem care a fost comentat şi analizat recent la Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă

Lectură publică la TNCP

mâine, ora 19.00, vă invit la:
Biblioteca Metropolitană, sala de conferinţe

Lectură: Dumitru Bădiţa, Simona Grazia Dima, Ofelia Prodan

Moderator : Felix Nicolau

vă aştept cu drag!

poemele mele în maghiară

deşi nu înţeleg o iotă, poate voi:

http://www.hargitakiado.ro/cikk.php?a=MTMxMg==

back to Ruleta cu nebun

Ruleta cu nebun

Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479

De la cartea ei de debut (Elefantul din patul meu, Ed. Vinea, 2007), despre care am şi scris (Tomis, noiembrie 2007), Ofelia Prodan a evoluat rapid spre un fel de expertiză în investigarea poetică a „noilor ecuaţii” ale nebuniei individuale şi sociale. Micul volum la care ne oprim acum (cel de-al patrulea, în numai doi ani de zile!) este aproape un breviar al tipurilor de alinenare încă necatalogate probabil, în ştiinţele actuale ale labirintului psihic al omului din mileniul post-apocaliptic. Avantajul “parabolelor” este că sunt prezentate ca “episoade” de sine stătătoare, rotunde şi fără fisură, cu simtomatica şi anamneza lor în plină desfăşurare la vedere, atât de plauzibilă, încât oricine ar trebui să tresară ca în faţa unei oglinzi magice şi să-şi ia imediat nişte măsuri. Dar ce fel de măsuri? Căci, deşi, vedem cu ochii derularea autentic-halucinantă a “ruletei” care suprapune şi confundă efectul şi cauza, simptomul şi patologia până la identificarea lor aproape fatală, nu răzbate nicăieri vreo speranţă de vindecare. Ofelia Prodan este, se pare ca toţi poeţii din valul douămiist, de altfel, un fel de diagnostician expert, dar încă nu ne învaţă nimic despre terapie, lăsându-l pe cititor într-o frustare hieratică şi meditativă. Mai mult: efectul e aproape vesel, cititorul devine un spectator intrigat şi perplex în faţa propriei alterări de desen animat. Secvenţele din care este compus volumul sunt exemple de delir fantasmatic apărut în plină zi, parcă neavând nimic în comun cu demonii anteriori cunoscuţi de noi din literatura de specialiate: “în metrou citeam o carte/ nu vedeam nimic împrejurul meu/ şi cum stăteam eu aşa cufundată în lectură/ vine la mine un câine care/ cu un zâmbet amabil îmi întinde/ un trabuc/ desigur, n-am vrut să-l ofensez/ aşa că l-am luat/ i-am zis mersi/ … /dar eu m-am lăsat de fumat/ în plus sunt în metrou/ … privesc în jurul meu şi văd doar câini/ zâmbindu-mi prietenos cu câte un trabuc/ între dinţi. (trabucul) Ah, ce simplu e! Ceea ce vine prin “ruletă” este doar o ofertă “amabilă”… Însă a fi amabil, a nu dori să ofensezi conduita socială… precum şi inducţia lecturii, cu magia ei malefică, de care aproape niciodată nu te poţi păzi… creează un context al ispitei, poate chiar ispita Celui Rău care se ascunde în pliurile cele mai nevinovate ale binelui…, iar dorinţa nebunească nu este iniţial decât leneşă, distrată, confundându-se cu frustrarea insezizabilă şi stârnind curiozităţi subliminale greu de ţinut în frâu… Autoarea procedează minuţios, chiar clasicist, am zice, fixând pentru fiecare “acţiune” timpul şi locul aproape în fiecare text: “într-o noapte frumoasă de vară/ la terasă cu prietenii mei” (licurici) sau: “într-o dimineaţă frumoasă de iarnă” (boilerul) etc.- cu alte cuvinte coordonatele unui real propriu-zis, din care se intră imediat într-un fel de real infra, care dă buzna peste omul normal. Ceea ce ni se arată demn de semnalat este că, în ciuda celor spuse de noi mai sus, poeta cunoaşte uneori şi leacul: mai ales în prima secţiune a cărţii (1. parabole), ea foloseşte în mod deliberat delirul controlat ca antidote împotriva fantasmelor (delirante) care ne pot bântui, e o formă de luciditate minimă, găsită la limită (şi a rebours) în locul şi împotriva ispitelor metaforitei libidinale. Singura formă de distanţă ce se poate pune între mine şi fantasmele mele, pare să spună ea, ar fi să mă prefac că le fac jocul, dezlipindu-mă de ele chiar prin aceasta. Fantasmele mele sunt alceva decât metafora sau simbolul ele sunt “acolo”, nu substituie noţional realul, ci îl locuiesc în chip absent şi îl modifică, au putere magică de autoinducţie psihică, schimbă identităţile, făcându-te să levitezi sau să te prăbuşeşti; îţi conferă o “aură” sau chiar o “ştiinţă secretă” în chipul cel mai banal. Cele mai mari ravagii le produc, se pare, fantasmele de calculator, de laptop, de lectură, dar şi ocupaţiile nevinovate (cum ar fi chiar şi cultivarea florilor), până în momentul când devin “carnivore”. Ruleta sensului are un resort ascuns care le înregistrază invers sensul rostirii, făcându-le contraproductive şi transformându-le în catastrofe. Cei care nu au acces la realul dorit dintr-un motiv sau altul (boschetarii, aurolacii, copiii frustraţi sau orfani) sunt tocmai ei potenţialii terorişti: îşi fabrică o lume paralelă inversând temporal- spaţialul obişnuit şi devin agenţi ai răului pe care iniţial l-au suportat. Parabolele Ofeliei Prodan se produc întodeauna într-un spaţiu cu mai multe dimensiuni, amintind cumva de fantasticul prozei lui Mircea Eliade ceea ce urmează să se producă este, în chip ezoteric-extatic cauza a ceea ce începe abia să se dezvăluie în fantasmele vizuale, după o logică a lui post hoc, ergo propter hoc. Fantasmele underworld sunt creaţii ale minţii noastre, într-un mediu neomogen, care nu poate fi catalogat altfel decât virtual şi, prin urmare, capabil de cele mai mari ciudăţenii ale fenomenelor psihice autoinduse. Am putea spune că ceea ce trăim fantasmatic nu e nici metaforic, nici literal: este o producţie pur libidinală care ne depăşeşte şi ne modifică, este îndrăzneala gratuită şi neconformă cu capitalul psihic propriu, am putea spune, de a trăi în regim necontrolat, pentru a ne provoca într-un mod artificial satisfacţii psihice epatante (mai précis, satisfaceri) ale unor energii psihice în exces, cu valenţă liberă. Textele Ofeliei sunt greu de citit în cheie parabolică propriu-zisă, deoarece par a fi libere chiar faţă de sens: fantasmarea realului se impune ca un al doilea real peste cel acreditat, luându-i pur şi simplu locul în mod nelegitim, prin confiscare sau prin ofertă scandaloasă, neangajată şi fără a pretinde o investiţie reală. Oferta pură pe care, de pildă, reclama o exhibă pare a desfiinţa schimbul simbolic printr-o gratuitate nelimitată. Atunci când ceea ce se oferă prin reclamă nu costă nimic, tocmai acest lucru ar trebui să ofenseze: oferta gratuită este în mod firesc inacceptabilă, desfiinţează demnitatea sursei de producţie şi pe a celei de consum. Ea ar trebui refuzată din capul locului, căci iată ce produce prin exaltarea propriei dorinţe de satisfacere nelimitată în virtual: “dragă Marge, îţi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul/ benzi desenate cu familia Simpson// ieri un copil mergea cu bicicleta uitându-se/ la desene şi a intrat într-o maşină/ se pare că a murit pe loc, părinţii lui sunt/ tare disperaţi, draga mea// tot ieri, un copil (episodul se repetă n.n.)…în aceeaşi zi, adică ieri (episodul se repetă întocmai cu alt copil) apoi se reia strofa iniţială: “dragă Marge, îşi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul benzi desenate cu micuţul Pugsley Addams/ pe noua lui bicicletă” (Scrisoare). Textele Ofeliei conţin un mare avertisment: mecanicitatea ofertei, departe de a fi doar comică, este letală la propriu, bestială, cu toată strania ei inocenţă. Abia acum ni se pare clar de ce Dumnezeu nu i-a făcut lui Adam o ofertă totală în ce priveşte Raiul: şi-a limitat oferta printr-o interdicţie cu un preţ foarte pipărat, tocmai pentru ca omul să nu-şi piardă minţile prin adormirea raţiunii (care naşte monştrii virtuali, ca la Francisco Goya). Întâlnirile idilice şi seducătoare sunt, absolut toate, în viziunea Ofeliei Prodan, periculoase în chip ocult. Confortul complacerii în boală, duplicitatea şi mai ales lipsa de decizie pe care „ruleta” o exprimă (“renunţi sau nu renunţi/ la barba pe care o ai sau nu o ai/ azi tot vei muri sau nu”) duce la coşmarescul obişnuit, devenit o a doua natură, dar poate duce şi la boli somatice incurabile, cum ar fi cancerul sau regresia infantilă sau progeria. Ciclul 2 (underworld) aprofundează problema în sensul că nu se ştie precis dacă fantomele care ne bântuie din afară sunt mai periculoase şi mai perverse, sau noi înşine suntem altfel, în calitate de medium-uri numai bune de exploatat. Ruleta sensului este mânuită perfect în acest fel de către poetă. E peste tot o lume submundană, cu somnambuli şi abulici care aparent se luptă cu abulia altora, apoi îi cad pradă simplu, ajungând să facă parte din ea cu seninătate (vezi bărbatul, vecinul şi jocul de cărţi). Contagiul fantasmatic are o extensie din ce în ce mai mare: superstiţia, temerea iraţională inventează demoni groteşti: răul nu e niciodată suficient, inventează mai-răul. Dar şi invers: arătările din filmele horror ajung să capete realitate şi chiar să combată eficient răul real: “cred că visasem urât. se făcuse/ frig în cameră/…/văd o arătare ciudată/ … /nu eram sigură că nu visez. am trecut prin ea şi ea a trecut/ prin mine în acelaşi timp şi trupul mi s-a încălzit”. Totul pare văzut (şi exprimat) printr-un limbaj “în oglindă”: ceea ce fantomele îţi spun ar trebui să-ţi spui singur; ceea ce-i reproşezi celuilalt, îţi spune inconştientul tău ţie, absorbindu-te la nivelul lui “tu”, ca semnal al neasumării şi al regresiei eului. Ruleta sensului este un joc al indeciziei şi al hazardului: a-l juca înseamnă a miza nebuneşte, a pune semnul echivalenţei între da şi nu, într-un joc de fort-da, în termeni lacanieni. De la isteriile de tip nou izvorâte din dorinţe de tip nou, se ajunge la psihopatii complicate, pentru care psihologii şi sociologii de astăzi sunt mai puţin pregătiţi. Isteria e cea care creează fantasmele nerealiste ale fricii sau frica declanşează istericalele fantasmatice? Un ciclu compact şi foarte interesant ar fi 3.vasile. “Eroul” care poartă acest nume e sedus de calculator şi trăieşte iluzia că poate refuza “reclama” erotică fiindcă e reclamă, dar şi-o procură totuşi, cu o fixitate maniacală, în chip regulat, tocmai ca s-o poată refuza. Pe bună dreptate textul autoarei conchide: “vasile e un monstru”. Nu se ştie bine cine e mai obscen: cel care îi propune reclama erotică lui Vasile sau Vasile care o refuză în timp ce o priveşte cu satisfacţia delicioasă a refuzului. Iată ce rotocoale complicate şi duplicitare descrie “ruleta”. Epuizat de efortul de a-şi contracara “visele” cărora le dă gir, personajul nu mai sesizează deloc realul şi în ciuda faptului că e lucid, rămâne prizonierul unui univers paralel din cauza prea marii obstinaţii cu care-şi combate propriile-i spaime. Ofelia Prodan este una dintre cele mai interesante poete citite de noi în acest deceniu douămiist.

Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479, Februarie 2010

harem

baiazid are un harem tare mişto
la care râvneşte în taină însuşi mircea cel bătrân

deghizat în ienicer mircea cel bătrân
pătrunde în miez de noapte în harem
şi îşi face de cap cu toate cadânele

a doua zi baiazid tună şi fulgeră
îi execută pe toţi eunucii şi-i transmite
oficial lui mircea cel bătrân
că unde-i stau picioarele îi va sta şi capul

mircea cel bătrân îi transmite tot oficial
lui baiazid că se simte ca-n raiul lui Allah
şi că nu-şi mai face griji pentru cap
că oricum şi l-a pierdut în noaptea cu pricina

baiazid ascultă răspunsul lui mircea cel bătrân
şi cu un ochi râde în hohote
iar cu celălalt plânge de-i sare turbanul

o seară berlineză

chelnerul

nemiloasă vreme. ieşim amândoi, patefonul
scârţâie, geamurile se sparg în urma noastră,
pielea ni se încreţeşte. suntem îndureraţi şi furioşi.
avem doar o batistă,
brodată cam de o sută de ani cu farmecele bunicii,
în fiecare colţ. de atunci lacrimile opace cad
cu un zgomot surd pe obrajii ei încreţiţi.

ajungem la bar. chelnerul are moaca spartă,
cu un calm ciudat mătură toate cioburile,
apoi deschide o gură imensă şi le deşartă înăuntru,
în timp ce ochii îi sclipesc de parcă
o legiune de demoni şi-ar
fi găsit loc în sufletul lui îmbibat de vodcă. afară,
nemiloasă vreme. fulgeră şi tună şi bate un vânt
care smulge copacii din rădăcini,
cu şuierat de locomotivă.
dar batista bunicii ne păzeşte de tot răul
care fierbe în chelner.

ne aşezăm la o masă. barul geme şi se clatină.
nu trec nici 5 minute şi chelnerul
cu prohabul desfăcut,
ia bâta în mâinile vânjoase şi o agită cu rânjetul
diabolic pe moaca lui desfigurată,
deasupra capului. noi nici nu ne mişcăm. nici rugăciuni
nu bâiguim. furia şi durerea noastră
sunt mai puternice decât farmecele bunicii.
sângele bătrânului nu s-a potolit. iese
prin podeaua barului ca un şarpe vâscos, se încolăceşte
de picioarele chelnerului şi urlă, se zbate.

bătrânul zace de o lună la doi metri sub pământ, dar
sângele lui îl răstoarnă pe chelner, apoi
îl strânge de gât, îl sufocă şi îi soarbe tot sufletul.
noi stăm la aceeaşi masă, bem vin şi furia, durerea
noastră se potoleşte acum.

vântul dărâmă barul. stăm îngropaţi sub
dărâmături şi bem ca altădată, când bătrânul venea
acasă, ne strângea în braţe şi ne povestea
din război, de soldatul neamţ cu care se făcuse
frate de cruce. apoi îşi lustruia pipa
cu mâneca şi o privea cu drag în lumina soarelui.

2 cronici...

...frumoase şi la obiect: cea a Violetei Savu la cartea "În trei zile lumea va fi devorată" : http://viosavu.ablog.ro/2011-03-05/ofelia-prodan-n-trei-zile-lumea-va-fi-devorat.html
şi cea a tânărului şi promiţătorului debutant în poezie, Andrei P. Velea, la cartea "Invincibili" : http://andreivelea.blogspot.com/2011/03/ambiguitatile-invincibilitatii-la.html

nothing compares to me:P

Mângâierea

Uite, citeşte ziarul, Anghel citeşte ziarul. Ţeasta lui străluceşte în lumina gălbuie. Pe masă e o pălărie roz cu panglică gri mirosind puternic a parfumul damei care o lăsase acolo. Anghel priveşte printre foile ziarului pălăria. La început i se păru că se ridică într-un colţ. Dar nu, pălăria dansa de-a binelea, ţopăia veselă şi se aşeza pe capul fiecărui om venit la ora asta devreme în cafeneaua de deasupra. Pălăria lua cuviincios forma capului fiecăruia, iar Anghel abia se stăpânea să nu râdă când o vedea pe creştetul vreunui mustăcios. Da, dar pălăria se îndrepta spre el. Anghel uită brusc de ziar, se înfofoli şi ieşi afară. O să cobor în adânc, îşi zise. În adânc sunt lumini reci şi clădiri înalte înghesuite una într-alta. În adânc oamenii sunt fericiţi. Acum răsare soarele. Anghel ridică ochiul mare din frunte spre soare şi lăsă razele să-i pârjolească ţeasta. Coborî, apoi intră într-una din clădirile înalte, se duse direct la biroul lui, se aşeză pe scaun şi închise ochiul. Parfumul pălăriei îl obseda. Simţi ceva pe creştet ca o mângâiere. Se ridică speriat, duse mâna la cap, nu, nu era nimic acolo, dar Anghel ştiu în sinea lui că pălăria roz cu fundă gri trecuse şi pe ţeasta lui pârjolită.

in watt club

cum să medităm eficient

d.d.marin îşi scoate ochii priveşte de jur-împrejur
nu vede nimic aşa că îşi pune ochii la loc
priveşte de jur-împrejur şi iar nu vede nimic

supărat d.d.marin se aşază pe jos şi meditează
într-o linişte desăvârşită

d.d.marin are câteva revelaţii şi vedenii bizare
pe care le analizează circumspect

într-o astfel de revelaţie d.d.marin îşi scoate
toate organele din trup şi trupul lui d.d.marin levitează
apoi îşi pune toate organele la loc şi trupul lui
d.d.marin se prăbuşeşte în praf

supărat d.d.marin se ridică se scutură scrupulos de praf
apoi îşi trage cu sete un şut în fund


evoluţionism

d.d.marin e într-o continuă evoluţie

dacă iniţial d.d.marin se supăra şi îl bătea
măr pe d.d.marin ulterior d.d.marin se supăra
şi îl dojenea amical pe d.d.marin

tot ulterior d.d.marin se supăra şi îi zâmbea
împăciuitor lui d.d.marin pentru ca în cele din urmă
d.d.marin să se supere foc
şi îl să îl felicite călduros pe d.d.marin


într-o discuţie recentă pe mess, d.d.marin mi-a reproşat că-i falsific personajul, el având în realitate o anumită distincţie, iar eu nu l-am contrazis:


distincţia

d.d.marin are o distincţie aparte

în fiecare dimineaţă d.d.marin petrece
cam o jumate de oră în faţa oglinzii
să-şi aranjeze şi să-şi admire distincţia

apoi iese fericit şi ţanţoş pe uşă
îndreptându-se ca de obicei spre serviciu

unde şeful lui fiind foarte ocupat şi nervos
nici măcar nu observă distincţia lui d.d.marin
şi îl pune imediat la munci grele

d.d.marin munceşte fără să crâcnească
şi între timp distincţia îi cade printre sute de dosare
şi alte sute de acte rătăcindu-se definitiv

rock the poetry

tema ediţiei: Southern Rock şi Harley Davidson

invitat: Bogdan Naumovici
în deschidere: moment poetic de Ofelia Prodan

gazdă: Nelu Stratone

marţi, 25 ianuarie, ora 20,Watt Club, Str. Vulturilor, 35 A (intersecţia cu Str. Traian) intrarea liberă

poem despre uriaşi

lui Ion Mureşan

ce fragili şi nestatornici sunt uriaşii
şi cum se strecoară ei printre oamenii obişnuiţi
cu un fel de sfială încât par stingheriţi
de dimensiunile lor copleşitoare
şi cu cât dispreţ îi privesc oamenii obişnuiţi
ei zic uite un uriaş oare nu le-a trecut vremea
nu s-au ascuns de mult în vreo peşteră sau fundătură
să bea din cupele lor uriaşe cât un butoi cu vin
şi aşa beţi tremurând de frica noastră
să-şi ţină unul altuia de urât dar să nu ne mai bântuie
căci vremea uriaşilor a trecut
de o sută de ani de ploi necontenite
şi de încă o sută de ani de secetă şi soare dogoritor
doar câte unul prin nu ştiu ce minune
sau îndrăzneală nefirească
se arată în toată măreţia sa şi trece printre noi
atunci îl vedem cât e de fragil cum îi plesnesc oasele
cum pielea i se crapă de frig
şi cum plânge ca un nou-născut
iar femeilor noastre li se face tare milă
şi îl încălzesc la sânul lor şi-l mângâie şi cât de mic
cât de mic se face el uriaşul sub mâinile lor
ai zice că e doar un copil şi cum deodată
tocmai când femeile îi cântă un cântecel duios
se ridică până în tavan şi loveşte cu pumnul în masă
şi urlă că el uriaşul vrea totul şi femeile rămân stană de piatră
cu ochii şi gura căscată şi atunci bietul uriaş
speriat de ceea ce tocmai a îndrăznit
izbucneşte în hohote cumplite de plâns şi plânge
plânge un fluviu de lacrimi
de se îneacă jumate de lume apoi pleacă stingher
privind cu amarnică ruşine şi sfială în urmă

Quinta de Lagoa

invincibili

cum ne vom mai privi noi atunci
în ochi cum ne vom mai putea vorbi
trupurile noastre s-au acoperit strat
după strat cu beton şi fier
suntem două clădiri uriaşe cu o rezistenţă
îndelung testată
suntem invincibili în întuneric se aprind doar luminile
oraşului insomniac
nu ne este dor de zgomotul creierului
nu ne este teamă de fluxul rapid al sângelui
aici în învelişul nostru putem
crede că suntem în deplină siguranţă

Invitaţie la lansare

Tom John

fireşte, Tom John avea puteri inexplicabile.
prima oară reuşise pe malul râului
să umfle o broască veninoasă doar cu privirea,
încât a explodat în faţa puştilor murdari
până în creştet de noroi, toţi cu pantaloni scurţi
de stofă, prin care li se vedeau pişcăturile
umflate roşii de ţânţari. primul lui triumf.

Tom John citea în fiecare seară, pe ascuns, articolul
despre moartea lui Mahatma Gandhi şi
levita într-o lumină lină portocalie. în tot acest timp
inima lui mică pompa sânge cu furie
în creier, încât dacă cineva l-ar fi privit atunci
ar fi văzut o aură abia perceptibilă
în jurul capului cu păr creţ.

nimeni nu ştia
că de fapt Tom John nu este Tom John.
Tom John nu poate fi Tom John,
pentru simplul motiv că totul ar fi atunci
un lucru indecent de banal.

dar Tom John îmbătrânea. de copil.
o boală cu un nume ciudat: progeria.
în curând avea să moară. cu adevărat, ciudat lucru
să i se întâmple tocmai lui asta. mai ciudat era
că asupra acestei boli, el nu avea nicio putere.

într-un fel misterios, ajunsese înţelept.
lumea îl căuta. vorbea doar în pilde, precum Solomon.
moartea îi rodea încet trupul firav.
nu mai vedea nimic. lâncezea. şi iată cum cerul
bubui deasupra lui ca simfonia nr. 9
a lui Beethoven, iar Tom John fu ridicat în sus
de mâini invizibile.

era fericit, atât de fericit.
inima lui bătea nebună în pieptul scofâlcit şi el
era ridicat sus sus, atât de sus, din ce în ce mai sus
şi era din ce în ce mai fericit şi iată că mâinile
dispărură brusc. Tom John căzu pe pământ
de la înălţimea aceea ameţitoare. o bufnitură,
mult praf şi câţiva puşti
în pantaloni scurţi trecând
în goană pe acolo cu bicicletele lor înalte meseriaşe.

oameni normali

cât putem fi de aproape
cât de mult ne putem face rău
unul altuia de parcă
acesta ar fi ultimul lucru la care ne
gândim când din noi alunecă
trupurile grele

ne privim în linişte
ne cunoaştem poate prea bine
suntem două porunci crunte
ale unui Iahve gol

nimeni nu vede cum dispărem
poate nimeni nu ne-a privit ca pe nişte
oameni care trăiesc obişnuit
cât se poate de firesc
eu nu am deloc încredere în oamenii
normali

din trupurile noastre nu va
curge sângele
va fi doar un semn
o victorie uşoară a neputinţei
cât de mult ne depărtăm unul de celălalt
şi nici măcar nu ne sperie
lucrul acesta

la Bran

Invitaţie la cenaclul Marin Mincu

Marţi, 21 septembrie, ora 18, la Biblioteca Metropolitană “Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 (zona Piaţa Romană), se reia cenaclul „Marin Mincu”.

Vor citi: Ofelia Prodan (proză) şi Florin Caragiu (poezie).

Moderatori: Ştefania Mincu şi Octavian Soviany.

cablul

pentru daniel&mihai

eu sunt la un capăt şi cineva la celălalt
de când ne ştim tot tragem cu dinţii
cu unghiile cu toată furia de cablul ăsta gros
care ne uneşte ca o boală grea
unul din noi e cu puţin în avantaj
de fiecare dată

ne place că suntem în părţi diferite
eu trag spre mine şi celălalt, fireşte
trage spre el
nu obosim niciodată
e un joc de care nu ne mai săturăm
nici noaptea nu mai dormim
de curând am renunţat la mâncare

pe margine sunt o mulţime de oameni
care aplaudă întruna râd ne încurajează
şi dintr-odată forţa ne creşte înzecit
aşa că tragem şi mai cu sârg

nu mai ştim nici noi cât timp a trecut
simţim că suntem aproape aproape de sfârşit
trupurile noastre s-au subţiat atât de mult
că doar cablul ăla se mai vede
numai oamenii se bucură încontinuu
noi dispărem încetul cu încetul
numai oamenii ăia se tot bucură