marți, 15 decembrie 2009

Dragostea în vreme de iarnă

Când urgia iernii loveşte în casele părăsite
demult şi câinii urlă în haită, ne strecurăm agili
prin zăpadă. E vremea când ai sta în casă
la căldura unui şemineu, ai arunca lemne
în foc şi ai mângâia trupul splendid
al iubitei, dar urgia te cheamă afară, urgia
vrea să stai bărbăteşte în faţa ei: să nu clipeşti,
să nu scânceşti ca un căţelandru,
nici să-ţi freci mâinile de frig sau de frică.

Să vrei să ripostezi şi să n-o faci.
Să vrei doar vreme de iarnă şi viscol nebun
când în tine îngheaţă tot scheletul şi
carnea nici măcar n-o mai simţi.

Iarna asta e crudă, iarna asta îşi iubeşte
cavalerii întârziaţi cu păr alb şi alură
de Don Quijote, le oferă un menu cu flori de gheaţă
şi trupuri de mamuţi perfect conservate.
Să ne întoarcem în anii preistorici
în epoca glaciară, să ne construim un iglu
şi să ne ungem trupurile cu grăsime
de focă. Înăuntru să cunoaştem dragostea
în vreme de iarnă.


În ţinutul iernii


Zâmbetul îţi îngheaţă în ochi, neliniştea
te îmboldeşte într-un loc unde zăpada nu se
topeşte decât la foc aprins de om
sau în gura ta flămândă de iarnă. Acolo mintea
construieşte nobleţea făpturilor de gheaţă.
Acolo nu bei decât ceai fierbinte şi aisbergul
rămâne singura sursă a vieţii.

Vei putea urla împreună cu lupii la luna plină
şi nimeni nu te va auzi şi nu te vei ruşina de tine.
Disperarea e o legendă în ţinutul
zăpezilor. Pune-ţi vâsc la piept şi relele vor fugi din
destinul tău. În lungul vis al iernii, te vor
purta corăbiile vikingilor. Din visul acesta nimeni
nu va îndrăzni să te trezească. Vei fi asemeni
lui Odin, şaman şi zeu totodată.

Niciun comentariu: