o cronică la Călăuza în revista Paradigma nr.1-2/2013

Aflată deja la al șaptelea volum de versuri al ei, Ofelia Prodan continuă să fie la fel de prolifică și de tenace. Scrierea poeziei, în ipostaza în care o înțelege ea pare să fie unica-i îndeletnicire, aproape obsesivă și acaparantă până la a dezvolta, în propriile-i texte un fenomen de autoinducție în care spectrele textuale sunt permanent exhibate în prim-plan ca reale, iar cele reale se coagulează fictiv în corp textual. Cred că am scris despre volumele ei de cel puțin patru ori. Poezia ei a devenit treptat aglutinantă, așa-zicând, părând că-și absoarbe autorul, deși acesta scrie atent și lucid, fără discrepanțeși fără vocabule în plus sau în minus.
Primul ciclu (Scurt-metraje) are un titlu perfect aderent: sunt câteva poeme-scenariu pornind de la care, atât un amator, cât și un profesionist, ar putea realiza la propriu niște micro-capodopere ale filmului mut pe tema sinuciderii sau a violului, distrugând programatic orice urmă de dramatism sau de inefabil, lăsând imaginile să vorbească de la sine. O intoleranță totală față de enigma vie a vieții pare să dicteze aceste autoexecuții efectuate prin scris. Sunt scene programate-și-reale, derulate plat și cu maximă economie de cuvinte; mai mult, cu un fel de infantilism suveran pe care Ofelia Prodan și-l poate adjudeca de acum ca pe o marcă proprie de autenticitate. Iată o astfel desinucidere, descrisă ca un ritual economicos, cu nicio mișcare în plus fațã de logica-i intrinsecă: „Era singură acum. Se îmbrăcă în cel/ mai frumos capot și găti toate felurile / de mâncare. Aranjă cu grijă mâncarea pe/ masă. În centru, tortul cu vișine.// Se uită la masa încărcată și zâmbi/ mulțumită. Se spălă pe mâini, se așeză/ pe un scaun și scoase din buzunar un tub lung/ și alb. Goli tubul cu două pahare pline/ cu apã rece.// Zâmbi din nou și rămase pe scaun/ privind masa încărcată cu bucate gustoase/ și din când în când, tortul cu vișine”. Din păcate, astfel de scenarizări ale propriei ieșiri din viață există atestate și în realitate; cu alte cuvinte, ele nu sunt pure ficțiuni poetice. Autenticitatea este garantată în mod ciudat, prin însăși stranietatea realului.

Al doilea ciclu, 2. Străinii dintre lumi, conține proiecții ceva mai largi, în care lumea morților și a viilor sunt compenetrante. Percepția condiției existențiale nu mai are acel aer de comedie bufă din trama volumelor ei mai vechi, sunt trăite în toată perplexitatea lor neutră, pe propria persoană și împărtășite laolaltă cu ceilalți, cu lumea, prin imagini de apocalipsă naiv-apocrifă, trecute insesizabil printr-un proces de suprainvestire expresionist-suprarealistă. Ceva ce se produce în concomitență cu o anumită trăire personală este investit imediat cu un sens supradimensionat transformându-se în texte ce s-ar putea numi alegorii vide ale realului. Ele nu mai trimit la un sens anume, ci la un context. Subiectul liric nu mai există decât ca parte a acestui context general, împãrtãșit de toți. Un fel de premoniții obscure capătă corp și se manifestă automat, devenind viziune de sine stătătoare și provocând, pe ansamblul volumului, un iz special și o impresie ce nu se șterge, aceea că suprainvestiția de sens este însuși realul – care, lipsit totalmente de sens, se debordă pe sine – și în care poetul este acum o „călăuză” sui-generis a muritorilor (un fel de nemorți/ nevii), totdeauna către „nimic” și către „nicăieri”. Nimicul devine un fel de țintă supremă care se instaurează obligatoriu după un periplu/ pelerinaj straniu al ființelor cuprinse de „frig”, „frică”, de „carne” și, în loc să înspăimânte, provoacã o „bucurie” ciudată, ba chiar o stare de „fericire”, prin degrevare totală de lumile sensului. Totul, întreg periplul labirintic al sensului, cu peripeții nule, conduce parcă într-acolo. Iată un text, pe care îl alegem oarecum întâmplător, căci aproape toate textele se situează la același nivel, tipic însă pentru tot restul volumelor Ofeliei: „eram înveliți în fâșii groase de carne și tremuram/ de frig. vorbeam doar prin semne. ne spuneam că/ lumea asta abia a apărut: că nu se știe încă ce este teama./ că doar noi ne temem să vorbim ca nu cumva/ frigul să smulgă hălcile de carne de pe noi și/ noi să plutim peste lume ca duhurile. și în timp/ ce semnele noastre se înmulțeau odată cu frica,/ o zăpadă mai albă decât oasele primilor morți a / acoperit totul. mergeam și urmele tălpilor noastre se imprimau/ în zăpadă ca vorbele celor ce-și cheamă sfârșitul./ ne-am oprit în mijlocul lumii, am deschis gurile/ și-am înghițit toată zăpada. și dintr-o dată, frigul ne-a/ amorțit oasele și toată carnea s-a desprins de pe noi/ ca noi să ne putem ridica ușor peste lumea asta nouã”.(o lume nouă). Imaginile recurente din alte poeme sunt cele ale „apei negre” (vezi apa neagră), ale „înotului” penibil printr-o existențã diluvială, cu „lumină neagră”, inversă, care schimbă conotațiile valorilor, de sens știute: suferința nu erodează, ci vindecă prin epuizare și înstrăinare de o umanitate dezorientată și epuizantă ea însăși. Poate e un fel de orfism invers, fără lirism și fără ecou. Ceva din viziunile insolite ale Ofeliei Prodan amintește de aceeași ciudată compenetranță a lumilor din textele lui Theodor Dună sau ale lui Dan Coman. Este un efect douămiist, apocaliptic. Suflarea de viață este dată invers, nu de spirit, ci de lut: „și pământul deschide/ o gură neagră imensă și din adânc suflă/atâta viață peste noi cât să ne putem mișca”. (voi sunteți bolnavi). Bucuria vine din „marea călătorie” spre lumea de dincolo; o bucurie sui-generis, plină de „lumină” într-o drumeție săvârșită „pe sub apă” și într-o comunicare interumană în care tuturor, în loc de cuvinte, din guri le țâșnește apa. Scufundarea în neființă și în non-sens este, invers decât în tradiție, un „semn” de viață, ba chiar o reînființare de lume, cu alte orbite gravitaționale. Morții sunt cei care-i conduc pe cei vii. Viziunea confuziei lumilor este foarte puternică în fiecare text în parte din acest volum fără ierarhie. E o caracteristicã specifică acestei poete care-și desfășoară textele la nivelul ciudat al firescului plat, așa-zicând.  Straniul și înfricoșătorul stau la un soi de nivel nul, fără frison, iar „frica” devine pur hipnotică, fără efecte de zguduire, confundându-se cu existența de facto. Forța umanității pare concentrată în voința oarbă de a muri (invers decât la Schopenhauer....), iar umanitatea capătă un iz nou, apocaliptic-inedit, de solidaritate-în-înstrăinare, de bucurie-în-moarte, de existență trează-în-nimicnicie și de forță-în-neputință: „spune-ne ceva. dă-ne un semn,/ arată-ne un drum. mă uit cu groază în soare./ este roșu și foarte mic./încerc să le arăt/ soarele, dar apa îmi țâșnește pe gură./ toți se liniștesc. pornesc din nou la drum./ oasele mele zornăie ca niște monede/ [...]/ forța noastră a crescut enorm. Bolile sunt mai puternice/ decât orice leac. în disperarea cu care/ne rotim în jurul soarelui, fiecare se vede/ pe sine ca și cum ar exista cu adevărat”. Poetul e un fel de psihopomp sinucigaș cu răni ce nu vorbesc,  ci curmă viața cu întebările ei chinuitoare cu tot.

Al treilea ciclu, Străinul de sus, împinge lucrurile până la damnarea cea mai cumplitã. Dumnezeu însuși e simțit ca „străin” de o umanitate ce își tratează zeul ca pe un oaspete ciudat. Acesta este inițiat de un muritor, ba chiar de un mort. Divinitatea se mută pentru totdeauna în terestritate: „Pentru mine nu mai este/ întoarcere în lumea de sus”. E un Dumnezeu, care nu vorbește, ci „tace și ascultă” (suntem cumva în anumite poeme ale lui Blaga?...) E un lucru profund, pe care poeta, aparent naivă, îl descoperã pe cont propriu: Dumnezeu devine, poate așa cum preconiza Vattimo, din autoritate paternă absolută, „prieten” și „frate” al umanității „de nicăieri”, vindecându-se pașnic de propria-i transcendență (vezi au trecut ani) și unind lumile „de sus” cu cele „de jos”. Nu vom insista în detalierea celorlalte repere ale textelor.

Ciclul al 4-lea (Oameni de nicăieri) e conceput ca o poveste fabuloasă în care Omul și Dumnezeul apocalipsei se despart pașnic regăsindu-se ca „oameni de nicăieri” precum toți ceilalți. Starea (poetică) propusă în final este „trezvia”, o stare de supra-conștiință, dacă vrem, specifică revelației apocaliptice fără metaforă spre care poezia bate în prezent, cum am mai spus-o și alte dăți, referindu-ne la poeții ultimei generații. Efectul ofelizant (în sensul shakespearian, precizăm) al înecului pașnic al existenței devenite oniroide la propriu în „trezvie” este și el specialitatea acestei poete: „Spinii îmi intrã în trup./ Trupul meu nu mai simte nicio durere./ Inspir parfumul trandafirilor sălbatici și alunec ușor în apa întunecată”. Taina pururea obscură a vindecării de moarte prin moarte devine sinonimă cu poezia ca atare și cu starea ciudată de „trezvie” pe care o comunică în absența reflecției. Este probabil acesta volumul cel mai bun și cel mai unitar al Ofeliei Prodan, în care se vede cel mai bine faptul că ea nu face altceva decât să descrie o realitate în viziuni, depășind mai vechea voință de poezie ce pare să fi apus odată cu mileniul.

Ștefania MINCU