Pamukkale

Noaptea muze(e)lor

după "o dimineaţă" vine repede "o noapte" cu şi despre muze(e)- keep your eyes open!

o dimineaţă

o dimineaţă ca oricare alta
în care trecem unul pe lângă altul
indiferenţi

fiecare pas pe care îl facem
ne adânceşte trupul în trotuarul rece
ne adăpostim în aceleaşi locuinţe
cu igrasie prin colţuri
ascultăm încontinuu vocile care ne
bruiază gândurile

frunţile noastre se deschid
în somn ca nişte guri şi absorb
întunericul

o dimineaţă ca o bancă goală
într-un parc unde nu mai ajungem
mâinile noastre care se prind una de cealaltă
şi cheamă o moarte lentă

back to Bushten

firavul domn Smith

aş vrea să fiu firavul domn Smith
cu pălăria înaltă şi costumul de tweed
special pentru ieşirea în lume
firavul domn Smith care sapă îndârjit în
memorie ca un miner în stâncă
apoi se opreşte uimit în faţa vreunui
manechin din vitrină şi
îl priveşte două minute neclintit ca pe un om viu
încât încet încet ochii i se umezesc
aş vrea să mănânc doar mâncare chinezească
aşa cum mănâncă firavul domn Smith în fiecare seară
apoi citeşte un roman poliţist
în care el, firavul domn Smith, e principalul suspect
iar în timp ce citesc să simt în dreptul
inimii un gol cât un pumn în care se învârteşte
un glonţ de plumb
de fapt aş vrea să fiu exact aşa
rece şi drept ca firavul domn Smith
când îşi priveşte ore în şir în cimitirul
de la marginea oraşului propria-i piatră funerară
şi mormăie în gând lovind-o ritmic cu bastonul
un fel de epitaf
de fapt eu sunt firavul domn Smith şi
mă simt al dracu' de plictisit de viaţa mea
ca de o închisoare în care eu sunt
deţinutul şi gardianul

o mie de zile

foile albe frecate în neştire
chipul ei parcă mai îmbătrânit
lucrurile murdare care zac în colţ
şi o mie de zile o mie de voci

într-o dimineaţă nu va mai fi la fel
apa se va scurge prin robinet limpede
rugina ţevilor culoarea aceea verde
va străluci şi nimeni
nimeni nu se va atinge de cele o mie de zile
în care ea va întineri încet şi ireversibil

nimeni nu va tulbura cele o mie de voci
care îi vor şopti în fiecare zi
uite a dispărut ridul acela de care te temeai
vor dispărea şi cearcănele oribile şi tot aşa

doar ea obosită de atâta tinereţe
se îndreaptă în ultima din cele o mie de zile
înaltă superbă şi sigură
se îndreaptă spre baia strălucitoare
ia lama în mână şi brăzdează pe chip
alte riduri

undeva candva in Portugalia

Yo, el misógino

Eres un inútil! me gritó
luego se alejo huyendo
por las escaleras, tropezando,
tapándose los ojos con la mano.
Yo, tranquilo, en la puerta,
dueño de un territorio vasto y neutro. Yo, el solitario,
Audaz, valiente, lleno de un misoginismo rudo,
la observaba.
Ella, abajo, su mano tapando sus ojos,
Luchando por no llorar
o llorando ya. ¿Que es lo que hay que hacer?
¿Comprarme un animal de compañía,
leer toda la biblioteca
o mejor marcharme al Polo Norte? Y cuando
ella desaparecía definitivamente de mi área visual,
ya me empezaba a ver como el héroe de la expedición,
con una zorra plateada en los hombros,
una zorra para que tenía que dar explicaciones de aquí a un año,
a las organizaciones para la protección de los animales, mientras ella
desfilaba debajo de las plumas extraordinariamente grandes y blancas,
vestida en su cuero
y completamente inocente.

Traducido del rumano por Fabianni Belemuski

tot ce îţi doreşti

El ştie tot ce îţi doreşti
El îţi poate da totul
pluteşte în paltonul lui negru
peste cartierele mărginaşe
cu stiletul ascuns la spate în mâna stângă
acolo îl aşteaptă cei care visează
printre chioşcuri părăsite bălării
şi ziare care ţin noaptea de cald
îi mângâie în timp ce dorm
cu mâna dreaptă pe creştetele soioase
le îndeplineşte fiecare vis
un scurt-metraj halucinant
scoate încet mâna stângă de la spate
şi sfâşie pelicula cu stiletul
când printre bălării şi scaieţi
razele soarelui cad şi
ochii lor vii lucesc ca bilele chinezeşti

Invitaţie

ritual

o să-mi inventez o nouă personalitate
(de parcă ar fi aşa uşor, nu e!)
apoi o să te complexez
o să te aduc în punctul în care
mă vei admira şi invidia necondiţionat
apoi în punctul în care mă vei urî
şi vei dori să mă ucizi
numai pentru a-ţi însuşi personalitatea mea
cea inventată, desigur
fără niciun regret
fără nicio sămânţă de regret
dar eu nu o să te las
o să iau un cuţit lung în mână
şi o să te ucid
o să te ucid privindu-te
cu satisfacţie deplină în ochi
exact cu o clipă
înainte de a mă ucide tu pe mine

Un vis ciudat

lui daniel

De nu ştiu câte ori ţi-am spus
Că ai cei mai frumoşi ochi
Pe care i-am văzut vreodată
Şi mereu mi-ai replicat
Că îţi spun asta doar ca să te măgulesc
Şi oricum e un clişeu de fată prostuţă

Peste noapte o să am iar
Visul acela ciudat în care îţi scot ochii
Îi pun în locul ochilor mei
Apoi privesc în sus cu ochii tăi
Toate se învârt halucinant şi cald
O moleşeală plăcută mă toropeşte
Mă întind pe spate şi te văd
Cum alergi orb pe un drum care
Duce direct în Infern
Eu stau neclintită şi o bucurie sadică
Înfloreşte ca o tumoare în mine

remember Coimbra 2008

***

ştiam că trebuie să mă trezesc
nu mai devreme de miezul nopţii
cu pumnul îmi îndesam pe gât tot pământul
din care ieşeau viermi şi gândaci iuţi negri
pământul se sfărâma între măsele
avea gust de medicament şi de moarte
o singură noapte şi o singură zi
pentru un singur sfârşit
şi eu mă legănam uşor în pragul uşii
ca un copil părăsit
stăteam în pragul uşii pe întuneric
şi era o linişte cumplită
aşa cum trebuie să fie
când nu mai există nimic

metal

adorm greu îmi este mereu teamă
ţin lumina aprinsă în cameră
mă răsucesc sub pătură de câte ori
fug şi cad în gura imensă incandescentă

în visele mele totul e doar metal
şi totul se topeşte în gura incandescentă
oraşul cel mare camera oamenii grăbiţi trupul meu
trupul tău înalt firav totul alunecă
în focul care mistuie orice cu atâta forţă şi teroare

încât nu pot scoate o vorbă
privesc nemişcată cum fiecare om fiecare lucru
se amestecă devine o masă amorfă de
metal care explodează
atunci mă trezesc brusc văd camera mea mică
lumina blândă şi mi se face
aşa un dor de dimineţile în care
te trezeai cu greu

iar eu te priveam cum te mişcai încet prin camera mea
căutând vreun lucru anume
cu privirea uşor înceţoşată de somn
şi trupul firav atât de viu de real

dragoste

lui daniel

în toată lumea aceasta să ştii că suntem doar noi doi
ţipam astă vară fericită pe un iaht alb cochet

trei ţigănci îmbrăcate în negru îmi ghiciseră
într-un parc că o să fiu toată viaţa cu tine

atât de tare m-a înfricoşat lucrul acesta
încât trei nopţi la rând n-am putut dormi

acum înţeleg că ceva atât de puternic cum este
dragostea noastră nu poate fi decât lucru dinainte ştiut

Lucrurile dragi

lui daniel

Ziua abia începuse, iar mie nu-mi ieşea
din cap scena când din senin am ţipat la tine
şi ţi-am tras două palme. Te vedeam
într-un film reluat încontinuu, stând indiferent
cu privirea calmă rece. Parcă ai ridicat
din umeri uşor nedumerit. Apoi
ai plecat fără să spui un cuvânt. Vedeam
filmul ăsta reluat de mintea mea la infinit

şi regretam până şi cel mai mic rău pe care
ţi-l făcusem vreodată. Regretam şi ceea
ce gândisem urât despre tine, fiecare bănuială
fiecare gest neînsemnat. Toate
erau nişte muniţii strânse cu grijă
într-un depozit secret şi care acum explodau
chiar deasupra capului meu.

Trebuia cumva să scap teafără. Trebuia
să redevin eu însumi. Am lăsat
totul baltă, am luat primul autobuz
şi am venit la tine. Ai deschis uşa imediat.
Surâdeai. În toată camera se auzea
melodia noastră. Ne-am îmbrăţişat pe loc
şi în fiecare colţ al camerei mâini invizibile
au aşezat lucrurile dragi pe care le căutam
mereu şi niciodată nu le găseam.

nimicul

micuţei japoneze

am stat trei zile închisă
în camera mea
fără să bolesc fără
să mă gândesc la moarte

corpul meu se obişnuise
cu liniştea şi căldura camerei
cu mirosul închis
mă ridicam din pat
ca un om întors dintre cei morţi
pentru o gură de apă

în mine urla totul
fiecare greşeală fiecare
dragoste trădată neputinţa
demenţa sinuciderile ratate

liniştea neagră din inimă
carnea care se închistase în carne
străfulgerarea durerii
pe care n-o simţisem niciodată

nu mai ştiam ce sunt
aş fi putut avea zece trupuri
şi zece suflete la fel de bine
aş fi presimţit nimicul

gândul ăsta cumplit

o să-mi deschid braţele
aşa cum le deschid copiii
când văd pe cineva drag
dar eu ştiu că nimeni
nu va veni la mine
aş putea fi cel mai puternic om
sau aş putea fi cel mai umil
aş putea fi oricine
nimeni nu va veni în braţele mele
şi gândul ăsta cumplit
mă face să tremur
să mă simt un şobolan orb care
roade la infinit tot pământul acesta
sub care nici oasele nu rezistă

Scaunul rotativ

Mama, o femeie zdravănă de altfel,
cu picioare scurte butucănoase-
îşi pune ciorapii flauşaţi, apoi o pereche de pantaloni.
E ger afară şi mama nu vrea să răcească.
Merge prin zăpadă cu paşi mărunţi,
merge cu grijă să nu alunece cumva şi
face planuri pentru ziua de azi.
Mintea ei ageră de contabilă lucrează
alert căutând soluţii eficiente.
Miopia avansată o împiedică să vadă
clar persoanele care o salută. Dar răspunde
cu o politeţe aproape englezească.
În sfârşit, ajunge la birou. Se dezbracă
de haina groasă şi o pune în cuier. Se aşază
greoi pe scaunul rotativ. Verifică actele contabile
şi zâmbeşte mulţumită. Sunt în regulă.
Azi totul este în regulă. Scaunul rotativ
se învârteşte rapid de 3 ori şi mama întinereşte
cu 10 ani la fiecare rotaţie. Acum este
tânără suplă şi frumoasă. Privirea îi alunecă
întâmplător pe oglindă. Încremeneşte.
În mintea ei de contabilă caută rapid
explicaţii logice. Între timp îşi pipăie
cu cochetărie obrajii albi catifelaţi. Îşi admiră
chipul cu uimire în oglindă. E în culmea fericirii.
Nu mai are nevoie de nicio explicaţie.
De atâta fericire se învârteşte de 3 ori în sens
invers cu scaunul rotativ. La fiecare rotaţie
îmbătrâneşte cu fix 10 ani.

lecţie

picioarele ei lungi l-au pocnit în falcă
n-a avut, măi, niciun semn
i-a tremurat pielea tăbăcită
şi dintre degetele galbene
i-a căzut ţigara
pe urmă a râs
un râs d-ăla înfundat ca de ventriloc
a încremenit un moment mai lung decât măsurase
şi a zâmbit
un zâmbet d-ăla nenorocit
şi mai ales
şi mai ales
a vrut s-o privească în ochi
dar de ce?
nimic nu era acolo
niciun ochi
doar o gaură neagră
pe acolo trecuse glonţul

Remember

Remember, Madrid 2009

Locul meu

micuţei japoneze

Nici acum nu ştiu unde mi-e locul.
De câteva ori, ba mint, de cele mai multe
ori am crezut că este lângă umărul tău,
în scobitura aceea caldă în care mă odihneam
până adormeam. Mă trezeam dimineaţa
şi îmi uitam locul, dar spre seară
îmi aşezam firesc capul acolo. Şi iar
adormeam şi iar uitam până când

într-o seară totul a dispărut ca într-un desen
animat în care o mână vine şi şterge
fiecare lucru fiecare personaj. Îmi rămăsese
doar amintirea stranie a unui paradis unde era
o linişte grea şi multă lumină, dar niciun fel de viaţă.
Unde totul încremenise într-o frumuseţe desăvârşită

numai eu alergam speriată şi nu puteam
să te strig, căci nimeni nu avea voie să tulbure
liniştea şi nu puteam să te văd, căci lumina
puternică mă orbea şi nu-mi găseam niciodată
şi nu-mi mai găsesc nicăieri locul.

Lumea oamenilor mici

lui daniel

Au trecut cei 3 ani de când suntem împreună.
E foarte adevărat că deşi ne-am amintit
prima întâlnire, ba chiar am fost încântaţi să
rememorăm câteva momente speciale, nu am
sărbătorit în niciun fel evenimentul.
Eu aş fi vrut, însă nu aveam nicio idee strălucită.
Mă băgasem sub pătură şi îmi făcusem

o mică fantă, cât să respir şi vedeam
un film fantastic în care ne rătăceam într-o zi
de iarnă pe străzile Muggiei şi casele
acelea mici, noi eram uriaşii
iar locuitorii spiriduşii, casele acelea de
jucărie le puteam ţine uşor în braţe:
miroseau a brad şi uneori a vin cu scorţişoară.

Nici acum nu înţeleg cum de ne-am rătăcit
unul de celălalt, doar noi eram uriaşii, nu?
Poate aici am fi locuit, aici ne-am fi reîntors după ani
şi ani de cutreierat întreaga lume.
Lumea ne aştepta s-o descoperim: încă nu
am văzut Marele Canion, nici Tibetul şi totul

părea atât de îndepărtat, încât
acolo sub pătură, cu respiraţia încetinită
mi-am imaginat că suntem spiriduşii
Muggiei, cei care nu-şi cunosc
decât orăşelul lor fermecător şi sunt
atât de fericiţi în povestea noastră de iarnă-
orice ar fi, ei nu se mai pot rătăci vreodată.
Departe de tot, visând la toate acestea

m-am simţit fericită în lumea
oamenilor mici, dar nu ţi-am spus nimic,
deşi erai lângă mine şi îmi puneai
îngrijorat mâna pe obrajii aprinşi întrebându-mă
dacă nu cumva am febră.
Desigur, nu aveam nimic şi ţi-am zâmbit
ca după o îndelungă despărţire.

Înserarea pe străzile Madridului