Doi cărturari

lui Nichita Danilov


Harul

Dosoftei, marele cărturar al mănăstirii, bea vin cu măsură
şi vorbeşte tot cu măsură. El scrie şi citeşte din cărţi groase
cu file prăfuite, mirosind a ceară şi a mucegai, întâmplări
cu tâlc din viaţa de pustnic. El scrie şi citeşte cocoţat
în clopotniţa mănăstirii. Când e nevoie, se agaţă
cu ambele mâini de frânghia clopotului şi trage până se aude
şi dincolo. Clopotul răsună cu tâlc în urechile lui
Dosoftei şi el intră în transă şi vede cum e dincolo.
Transa durează cât trage clopotul. Când îşi revine, Dosoftei
nu-şi mai aminteşte chiar tot şi asta e bine, căci el scrie ce a văzut
dincolo şi unde nu-şi aminteşte inventează şi unde inventează
este cu mult peste puterea duhovnicească a celui
mai înduhovnicit monah. Pe la sfârşitul anului, cartea
cu vedeniile lui Dosoftei intră sub tipar şi iese de sub tipar.
Dosoftei o aşază cu mâna lui în biblioteca mănăstirii
lângă celelalte cărţi scrise în ceilalţi ani tot de el,
tot cu vedeniile sale. În afară de Dosoftei, nimeni nu
a avut vreodată curiozitatea să deschidă vreuna din aceste cărţi,
dar Dosoftei nu se plânge, ci aşteaptă răbdător clipa
când nu va mai fi singurul care se înfruptă din aceste
minuni duhovniceşti. Tot aşteptând a îmbătrânit,
iar biblioteca e plină de cărţile lui. Dosoftei simte
că i se apropie sfârşitul şi îl cheamă la el pe tânărul cărturar
Neculce. Se urcă amândoi în clopotniţă, în timp
ce se cântă miezonoptica. Acolo sus, feriţi de orice privire,
Dosoftei îşi pune cu dragoste mâinile zbârcite pe creştetul
tânărului Neculce şi îi transmite în cea mai mare taină harul său,
apoi închide ochii liniştit şi trece la fel de liniştit dincolo.



Sacrificiul

Tânărul cărturar Neculce citeşte şi scrie tot în clopotniţă.
Când trage clopotul, intră în transă şi vede dincolo
de ceea ce vedea bătrânul Dosoftei. Când iese din transă
îşi aminteşte perfect ce a văzut şi scrie întocmai.
Când cartea este gata, o duce la tipografie şi o scoate
în sute de exemplare pe care le împarte tuturor monahilor.
Aceştia se uită curioşi să vadă ce-i poate mintea unui
atât de tânăr cărturar. Cum citesc, încep să vadă
şi să priceapă lucruri pe care în mod obişnuit
nu le-ar fi priceput decât după grea trudă duhovnicească.
Toţi sunt foarte încântaţi şi îl întreabă pe tânărul Neculce
cum de poate să ştie şi să scrie atât de meşteşugit
astfel de lucruri, căci este mult prea crud pentru aşa ceva.
Tânărul Neculce însă tace şi ei încep să se îndoiască
şi să spună că poate copiază cărţile bătrânului Dosoftei
şi dau toţi iama în bibliotecă să citească ce a scris Dosoftei.
Şi citesc şi nu le vină să creadă ochilor şi vorbesc
înflăcăraţi despre vedeniile minunate ale lui Dosoftei
şi tot vorbind uită de vedeniile şi mai minunate ale tânărului
Neculce care tace mâlc, se urcă liniştit în clopotniţă,
se agaţă cu ambele mâini de frânghia clopotului
şi trage până îşi dă duhul. De dincolo, Dosoftei aude şi vede
totul şi numai jumătate din sufletul lui
se bucură, căci cealaltă tot plânge neîmpăcat.