Eminescu și Macedonski

lui Daniil Harms

Eminescu era păros ca un cimpanzeu.

Dar era un tip mișto, care scria. Chiar foarte bine.

Scria și Scrisori. Le numerota conștiincios:

Scrisoarea I-a, a II-a, a III-a, ș.a.m.d.

Până s-a plictisit și el, doar nu-i răspundea nimeni.

Probabil nici nu le trimitea.

Macedonski era un tip rafinat. Și el scria.

Mai ales după ce fuma opium. Sigur scria noaptea.

În fiecare lună. Noapte de martie, aprilie, mai, iunie, ș.a.m.d.

Dar un an nu are decât 12 luni. Așa că, la un moment dat,

Eminescu s-a îmbrăcat cu același costum

ca de obicei, și-a pus stiloul în buzunar și a ieșit pe stradă,

la plimbare. Macedonski s-a gătit ca un dandy,

și-a pus monoclul, și-a luat bastonul elegant din cui,

și a ieșit pe aceeași stradă, la plimbare.

Inevitabil, Eminescu și Macedonski s-au întâlnit pe stradă.

Erau foarte stânjeniți unul de celălalt.

Eminescu voia să treacă timid de Macedonski,

Macedonski voia să treacă timid de Eminescu.

Eminescu a făcut un pas îndrăzneț spre Macedonski

care și-a fixat monoclul și i-a aruncat

o privire insolentă lui Eminescu.

Eminescu a scos stiloul din buzunar, l-a fixat

între degetul mare și arătător și a țintit

drept în monoclul lui Macedonski. Monoclul s-a spart.

Macedonski s-a revoltat. Macedonski cel rafinat

l-a înjurat ca un birjar pe Eminescu cel păros

ca un cimpanzeu. Eminescu s-a înfuriat

și tot părul de pe trup i s-a zbârlit amenințător odată

cu mustața. Macedonski l-a lovit cu bastonul lui

elegant de dandy drept în stomac. Eminescu s-a încovoiat

de durere, apoi s-a ridicat și s-a aruncat sălbatic

asupra lui Macedonski care învârtea cu dexteritate bastonul

în poziție de atac. Eminescu și Macedonski s-au încăierat.

un poem în revista Viața Românească

îl puteți citi aici

o nouă cronică la Călăuza

aici în Literatura de azi, semnată de Dan-Liviu Boeriu.

un mic grupaj de poeme în România literară

memento mori

Reportaje de dincolo

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/01/Al.-Cistelecan.pdf

Foarte hărnicuță (ba chiar un pic prea foarte), Ofelia Prodan vine în fiecare an cu un nou volum (cînd nu cu mai multe – și asta fără a mai socoti și reeditările, care-s, firește, semn de bun succes). Ce-i drept, nu-s volume cu repetiție iar redundanțele de atitudine sunt doar atîtea cîte să garanteze o evoluție cu unitate și-n cadrul unei unități. Ofelia mizează de fiecare dată pe o altă idee imaginativă, imaginează oarecum în cicluri  și se mută din căsuță în căsuță, schimbînd decorul simbolic. La atîtea mutări (care-n parte-s și permutări de viziune) nu-i de mirare că-n cele din urmă a ajuns, de la lirismul cu vervă ludică din Elefantul din patul meu, la ”poezia neagră” din Călăuza (Editura Cartea Românească, București, 2012). A fost o mutare din aproape în aproape, ca și cum poeta ar fi trebuit să treacă, din cerc în cerc, printr-un ciclu de agravare tematică pînă să ajungă la actualele ”variațiuni pe tema morții,” cum le numește Ion Pop pe copertă. Această reciclare tematică în grav nu e făcută însă printr-o retorică speriată de propriile teme, printr-o retorică de alarmă, ci – spre a-l mai cita odată pe Ion Pop – ”pe un ton neutru” și ”într-un decor realist-minimalist”. Dar nu fără un scenariu de asumare progresivă a temei: cele patru cicluri ale volumașului Ofeliei (Scurt-metraje, Străinii dintre lumi, Străinul de sus și Oameni de nicăieri) sunt, de fapt, stadii de interiorizare a temei morții, oarecum metodic aranjate.

În cel dintîi Ofelia face pe reporterul de sinucigași, ”relatînd” într-o poetică descriptivă, insensibilă și albă, incidente fatale (într-o, probabil, premeditată morfologie a sinuciderilor). Reportajele sunt migăloase, nemiloase, de fapt, în acuitatea cu care notează toate amănuntele scenei și gestului: ”Se urcă pe pervazul ferestrei. Tremura/ în haltul alb, subțire, fără cordon./ Privea doar în sus. Cîteva secunde/ și totul va dispărea. Așa cum dispar/ visele rele cînd mama mă mîngîie pe frunte.// Întinse un picior în gol, apoi îl retrase/ cu teamă. E o zi frumoasă, zîmbi și zîmbetul/ ei părea din altă lume. Își desfăcu larg/ brațele, se întoarse cu spatele și se lăsă/ ca prin vis să cadă. Cîteva secunde/ și trupul ei se izbi greoi de pămînt” (O zi frumoasă). Toată suita e o paradă de victime ce dispar într-o insensibilitate generală (natura e, de fiecare dată, cinic de idilică); frigiditatea notațiilor le crește acuitatea - iar aceasta e, de fapt, participarea afectivă/compasională a Ofeliei. În scenariul cărții, acesta e actul strict contemplativ, o focalizare pe temă, ținută încă în ”exterioritate”.

Abia al doilea ciclu relevă cît de participativă era, în realitate, sintaxa notațiilor indiferente din primul; pentru că aici reportajele sunt din interiorul trecerii peste Styx iar poemele vorbesc de familiarizarea cu moartea: ”acum o să înotăm în apa cea neagră. nu vezi cîtă/ liniște poate fi înăuntru? uneori îmi uit trupul/ afară și atunci îi simt mai aproape. iar apa asta e neagră/ de la durerea morților. ei vin și pleacă în fiecare/ noapte. luna intră după nori și atunci ei se dezbracă lent,/ într-o tăcere înfiorătoare și își spală durerile. apoi/ pleacă fără să privească în urmă. se zice că cine întoarce/ și o secundă capul rămîne prizonier aici, așa ca noi./ așa ca trupurile noastre înotînd singure în apa/ cea neagră în timp ce noi, deși aproape, nu ne găsim/ niciodată liniștea” (Apa neagră). E o schiță de traseu dantesc, un proiect de călătorie dincolo; un fel de rit de trecere cu mărturii directe și din partea cealaltă. Străinul de sus e ciclul acestor mărturii din celălalt tărîm, din ipostaza de sub pămînt: ”locuitorii par să nu cunoască ura/ își văd clipă de clipă de treburile lor/ aici e atîta liniște încît mă simt ca acasă/ cîteodată parcă îmi este dor/ de lumea de sus dar imediat simt/ ura și neliniștea oamenilor/ mă scutur ca de un vis rău/ privesc în jurul meu/ locuitorii lumii de dedesubt/ umblă cu grijă prin preajma mea/ ca și cum aș fi un oaspete de seamă/ eu le spun că aici este casa mea/ ei îmi zîmbesc apoi își văd de treburi/ la fel de firesc de parcă acum aș fi unul de-al lor” (Un oaspete de seamă). Morala e, poate, prea transparentă: tandrețea care lipsește lumii de sus prisosește celei de dedesubt. E un fel de a contura infernul existențial printr-o opoziție care denunță radical cinismul celor vii. E mai bine (mult mai bine) dincolo: e propoziția din subtextul ciclului, schimbînd, astfel, locul infernului. Secvențele finale pun – abia acum limpede – în lumină structura de parabolă a întregului volum; căci așa e construită Călăuza Ofeliei: ca o parabolă (poate ușor cam demonstrativă; se-ntîmplă, însă, la volume cu concept). 

                                                                  Al. Cistelecan (Revista Astra nr.3-4/2013)

O lume aproape perfectă

O lume încifrată în creierul unui copil autist.
Soldăței de plastic aliniați. Un gest impulsiv dărâmă tot.
Sunetele dezarticulate se transformă
într-un fel de mantră. Soldățeii prind viață și defilează.
Clădirile, autostrăzile, parcurile, se reconstituie minuțios.
Copilul autist întinde o mânuță nesigură.
Strânge totul, piesă cu piesă, reconfigurează.
Trenulețul cu locomotivă e un avion,
avionul e un pinguin, un transatlantic sau un arheopterix.
Oamenii călătoresc prin simple mișcări
de translație sau permutări.
Soldățeii se regrupează, comanda se reactivează
din interior, memoria lor reține în detaliu
planurile de atac și apărare.
Deșeurile radioactive sunt distruse programatic.
Celulele se regenerează. Atomii în mișcare
formează galaxii în miniatură. Copilul autist zâmbește.
O lume aproape perfectă, o lume
în care nimeni nu știe să plângă, în care niciun copil
nu vrea să învețe să crească și se atașează
total de câte un mic obiect complex sau un prieten imaginar.

Cravata tatălui meu

Tata, cât l-am iubit și l-am urât pe tata.

Cum îi urmăream avid gesturile de bărbat bine

cu care își aranja cravata lucioasă în dungi mov,

degetele groase și albe care pipăiau cămașa apretată

cu satisfacție, cum își strângea cureaua de piele

sub burta țuguiată, cum se apleca oftând

să-și scuture pantalonii de scame imaginare.

Tata m-a luat într-o zi geroasă după umeri și mi-a zis:

Fac eu bărbat adevărat din tine! și mi-a zâmbit

cu o lucire cumva drăcească în ochi. Mergem la femei!

Mai întâi mi-a dat să beau până am simțit că borăsc.

Mi-a deschis larg o ușă capitonată cu o catifea

de un roșu strident. Pe un pat se lăfăia cu picioarele grăsune

desfăcute o târfă imensă în călduri. Tata mi-a dat

un ghiont și am îngenuncheat. Târfa m-a alintat

într-o limbă slavă, m-a mângâiat pe obraji, apoi m-a prins

brutal de păr, m-a tras înspre văgăuna fetidă

dintre coapsele ei și mi-a poruncit ceva în limba

aceea slavă cu inflexiuni dulcegi. Am înțeles exact ce

și mi-am vârât capul acolo. Mirosul ei m-a torpilat.

Mi-am ținut respirația, mi-am încleștat fălcile,

mi-am încordat gâtul, stomacul, dar voma a țâșnit.

Târfa a început să hohotească: era plină de voma mea,

dar ea hohotea arătându-și dinții de plastic

de un alb impecabil, împroșcând salivă. Tata era roșu la față.

Fierbea. M-a smuls și m-a aruncat în stradă. Înjura.

Înjurături de care s-ar fi rușinat până și ultimul boschetar.

Eu mergeam cu capul în jos. Aerul tare și rece mă trezise.

Tata a zis: Stai! Și am stat. Față în față. Eram cu un cap mai înalt decât el,

însă privirea lui mă sfredelea cu ură. Ochii mi s-au micșorat

și l-am sfredelit cu aceeași ură. Eram numai noi. Trecătorii, simpli figuranți.

A ridicat palma grea. I-am prins brațul și i l-am îndoit la spate.

A icnit. L-am privit cu milă și i-am dat drumul. Am luat-o la fugă

pierzându-mă printre trecători și mașini. În fugă, mi-am aruncat sacoul

gri elegant și cravata lucioasă cu dungi mov. Cravata lui.

poem cu Savatie Baștovoi

Savatie iese pe înserat din mănăstire și se duce în sat

mergând pe un drum lăturalnic pietruit

privește doar în jos și parcă bombănește ceva

când vede un pietroi cu chipul lui Dumnezeu

care îl mustră cu glasul lui Dumnezeu

Savatie, Savatie, încotro

nu cumva iar la crâșma din sat

unde o să te așezi singur într-un colț

la măsuța de lemn pe un scăunel de lemn cu 3 picioare

și o să bei vin roșu fără mine

Savatie, Savatie, ai uitat cum mă îndemnai

să-l citesc pe neamțul ăla Nietzsche

și eu, umil, ți-am urmat sfatul

dar, Savatie, recunosc m-am înșelat

neamțul e un om foarte de treabă

parcă seamănă un pic cu tine

dar se cuvine oare, Savatie, să umbli pe drumuri ocolite

până la crâșma din sat

amăgindu-te că eu te voi ierta

nu pentru că o să te îmbeți precum un porc

ci pentru că, Savatie, dumnezeiesc ar fi

să mă inviți să iau loc lângă tine

tot pe un scăunel de lemn cu 3 picioare

și să bem împreună vin roșu toată noaptea până-n zori

povestindu-ne ca doi buni amici

toate necazurile îndurate

iar când chelnerul ar veni cu nota de plată

eu mi-aș pune amprenta degetului mare în josul notei

așa ca și cum m-aș semna

și atunci chelnerul s-ar ridica la cer de atâta fericire

apoi tu, Savatie, ai adormi cu capul pe măsuță

în timp ce eu te-aș veghea cu drag

așa cum mă veghezi și tu pe mine când ești treaz cu adevărat

două reeditări la eLiteratura

la Elefantul din patul meu și Ruleta cu nebun, un articol pe SemneBune:  link

o cronică la Călăuza în revista Paradigma nr.1-2/2013

Aflată deja la al șaptelea volum de versuri al ei, Ofelia Prodan continuă să fie la fel de prolifică și de tenace. Scrierea poeziei, în ipostaza în care o înțelege ea pare să fie unica-i îndeletnicire, aproape obsesivă și acaparantă până la a dezvolta, în propriile-i texte un fenomen de autoinducție în care spectrele textuale sunt permanent exhibate în prim-plan ca reale, iar cele reale se coagulează fictiv în corp textual. Cred că am scris despre volumele ei de cel puțin patru ori. Poezia ei a devenit treptat aglutinantă, așa-zicând, părând că-și absoarbe autorul, deși acesta scrie atent și lucid, fără discrepanțeși fără vocabule în plus sau în minus.
Primul ciclu (Scurt-metraje) are un titlu perfect aderent: sunt câteva poeme-scenariu pornind de la care, atât un amator, cât și un profesionist, ar putea realiza la propriu niște micro-capodopere ale filmului mut pe tema sinuciderii sau a violului, distrugând programatic orice urmă de dramatism sau de inefabil, lăsând imaginile să vorbească de la sine. O intoleranță totală față de enigma vie a vieții pare să dicteze aceste autoexecuții efectuate prin scris. Sunt scene programate-și-reale, derulate plat și cu maximă economie de cuvinte; mai mult, cu un fel de infantilism suveran pe care Ofelia Prodan și-l poate adjudeca de acum ca pe o marcă proprie de autenticitate. Iată o astfel desinucidere, descrisă ca un ritual economicos, cu nicio mișcare în plus fațã de logica-i intrinsecă: „Era singură acum. Se îmbrăcă în cel/ mai frumos capot și găti toate felurile / de mâncare. Aranjă cu grijă mâncarea pe/ masă. În centru, tortul cu vișine.// Se uită la masa încărcată și zâmbi/ mulțumită. Se spălă pe mâini, se așeză/ pe un scaun și scoase din buzunar un tub lung/ și alb. Goli tubul cu două pahare pline/ cu apã rece.// Zâmbi din nou și rămase pe scaun/ privind masa încărcată cu bucate gustoase/ și din când în când, tortul cu vișine”. Din păcate, astfel de scenarizări ale propriei ieșiri din viață există atestate și în realitate; cu alte cuvinte, ele nu sunt pure ficțiuni poetice. Autenticitatea este garantată în mod ciudat, prin însăși stranietatea realului.

Al doilea ciclu, 2. Străinii dintre lumi, conține proiecții ceva mai largi, în care lumea morților și a viilor sunt compenetrante. Percepția condiției existențiale nu mai are acel aer de comedie bufă din trama volumelor ei mai vechi, sunt trăite în toată perplexitatea lor neutră, pe propria persoană și împărtășite laolaltă cu ceilalți, cu lumea, prin imagini de apocalipsă naiv-apocrifă, trecute insesizabil printr-un proces de suprainvestire expresionist-suprarealistă. Ceva ce se produce în concomitență cu o anumită trăire personală este investit imediat cu un sens supradimensionat transformându-se în texte ce s-ar putea numi alegorii vide ale realului. Ele nu mai trimit la un sens anume, ci la un context. Subiectul liric nu mai există decât ca parte a acestui context general, împãrtãșit de toți. Un fel de premoniții obscure capătă corp și se manifestă automat, devenind viziune de sine stătătoare și provocând, pe ansamblul volumului, un iz special și o impresie ce nu se șterge, aceea că suprainvestiția de sens este însuși realul – care, lipsit totalmente de sens, se debordă pe sine – și în care poetul este acum o „călăuză” sui-generis a muritorilor (un fel de nemorți/ nevii), totdeauna către „nimic” și către „nicăieri”. Nimicul devine un fel de țintă supremă care se instaurează obligatoriu după un periplu/ pelerinaj straniu al ființelor cuprinse de „frig”, „frică”, de „carne” și, în loc să înspăimânte, provoacã o „bucurie” ciudată, ba chiar o stare de „fericire”, prin degrevare totală de lumile sensului. Totul, întreg periplul labirintic al sensului, cu peripeții nule, conduce parcă într-acolo. Iată un text, pe care îl alegem oarecum întâmplător, căci aproape toate textele se situează la același nivel, tipic însă pentru tot restul volumelor Ofeliei: „eram înveliți în fâșii groase de carne și tremuram/ de frig. vorbeam doar prin semne. ne spuneam că/ lumea asta abia a apărut: că nu se știe încă ce este teama./ că doar noi ne temem să vorbim ca nu cumva/ frigul să smulgă hălcile de carne de pe noi și/ noi să plutim peste lume ca duhurile. și în timp/ ce semnele noastre se înmulțeau odată cu frica,/ o zăpadă mai albă decât oasele primilor morți a / acoperit totul. mergeam și urmele tălpilor noastre se imprimau/ în zăpadă ca vorbele celor ce-și cheamă sfârșitul./ ne-am oprit în mijlocul lumii, am deschis gurile/ și-am înghițit toată zăpada. și dintr-o dată, frigul ne-a/ amorțit oasele și toată carnea s-a desprins de pe noi/ ca noi să ne putem ridica ușor peste lumea asta nouã”.(o lume nouă). Imaginile recurente din alte poeme sunt cele ale „apei negre” (vezi apa neagră), ale „înotului” penibil printr-o existențã diluvială, cu „lumină neagră”, inversă, care schimbă conotațiile valorilor, de sens știute: suferința nu erodează, ci vindecă prin epuizare și înstrăinare de o umanitate dezorientată și epuizantă ea însăși. Poate e un fel de orfism invers, fără lirism și fără ecou. Ceva din viziunile insolite ale Ofeliei Prodan amintește de aceeași ciudată compenetranță a lumilor din textele lui Theodor Dună sau ale lui Dan Coman. Este un efect douămiist, apocaliptic. Suflarea de viață este dată invers, nu de spirit, ci de lut: „și pământul deschide/ o gură neagră imensă și din adânc suflă/atâta viață peste noi cât să ne putem mișca”. (voi sunteți bolnavi). Bucuria vine din „marea călătorie” spre lumea de dincolo; o bucurie sui-generis, plină de „lumină” într-o drumeție săvârșită „pe sub apă” și într-o comunicare interumană în care tuturor, în loc de cuvinte, din guri le țâșnește apa. Scufundarea în neființă și în non-sens este, invers decât în tradiție, un „semn” de viață, ba chiar o reînființare de lume, cu alte orbite gravitaționale. Morții sunt cei care-i conduc pe cei vii. Viziunea confuziei lumilor este foarte puternică în fiecare text în parte din acest volum fără ierarhie. E o caracteristicã specifică acestei poete care-și desfășoară textele la nivelul ciudat al firescului plat, așa-zicând.  Straniul și înfricoșătorul stau la un soi de nivel nul, fără frison, iar „frica” devine pur hipnotică, fără efecte de zguduire, confundându-se cu existența de facto. Forța umanității pare concentrată în voința oarbă de a muri (invers decât la Schopenhauer....), iar umanitatea capătă un iz nou, apocaliptic-inedit, de solidaritate-în-înstrăinare, de bucurie-în-moarte, de existență trează-în-nimicnicie și de forță-în-neputință: „spune-ne ceva. dă-ne un semn,/ arată-ne un drum. mă uit cu groază în soare./ este roșu și foarte mic./încerc să le arăt/ soarele, dar apa îmi țâșnește pe gură./ toți se liniștesc. pornesc din nou la drum./ oasele mele zornăie ca niște monede/ [...]/ forța noastră a crescut enorm. Bolile sunt mai puternice/ decât orice leac. în disperarea cu care/ne rotim în jurul soarelui, fiecare se vede/ pe sine ca și cum ar exista cu adevărat”. Poetul e un fel de psihopomp sinucigaș cu răni ce nu vorbesc,  ci curmă viața cu întebările ei chinuitoare cu tot.

Al treilea ciclu, Străinul de sus, împinge lucrurile până la damnarea cea mai cumplitã. Dumnezeu însuși e simțit ca „străin” de o umanitate ce își tratează zeul ca pe un oaspete ciudat. Acesta este inițiat de un muritor, ba chiar de un mort. Divinitatea se mută pentru totdeauna în terestritate: „Pentru mine nu mai este/ întoarcere în lumea de sus”. E un Dumnezeu, care nu vorbește, ci „tace și ascultă” (suntem cumva în anumite poeme ale lui Blaga?...) E un lucru profund, pe care poeta, aparent naivă, îl descoperã pe cont propriu: Dumnezeu devine, poate așa cum preconiza Vattimo, din autoritate paternă absolută, „prieten” și „frate” al umanității „de nicăieri”, vindecându-se pașnic de propria-i transcendență (vezi au trecut ani) și unind lumile „de sus” cu cele „de jos”. Nu vom insista în detalierea celorlalte repere ale textelor.

Ciclul al 4-lea (Oameni de nicăieri) e conceput ca o poveste fabuloasă în care Omul și Dumnezeul apocalipsei se despart pașnic regăsindu-se ca „oameni de nicăieri” precum toți ceilalți. Starea (poetică) propusă în final este „trezvia”, o stare de supra-conștiință, dacă vrem, specifică revelației apocaliptice fără metaforă spre care poezia bate în prezent, cum am mai spus-o și alte dăți, referindu-ne la poeții ultimei generații. Efectul ofelizant (în sensul shakespearian, precizăm) al înecului pașnic al existenței devenite oniroide la propriu în „trezvie” este și el specialitatea acestei poete: „Spinii îmi intrã în trup./ Trupul meu nu mai simte nicio durere./ Inspir parfumul trandafirilor sălbatici și alunec ușor în apa întunecată”. Taina pururea obscură a vindecării de moarte prin moarte devine sinonimă cu poezia ca atare și cu starea ciudată de „trezvie” pe care o comunică în absența reflecției. Este probabil acesta volumul cel mai bun și cel mai unitar al Ofeliei Prodan, în care se vede cel mai bine faptul că ea nu face altceva decât să descrie o realitate în viziuni, depășind mai vechea voință de poezie ce pare să fi apus odată cu mileniul.

Ștefania MINCU

o fată a străzii

„am bani, am libertate şi asta înseamnă ceva.

nu depind de nimeni şi asta chiar înseamnă ceva.

nu m-aş îndrăgosti pentru nimic în lume.

şi nu sunt deloc misogin.”

aşa îmi recitam în gând, ca pe cea mai

benefică mantră, în timp ce mergeam pe bulevard

şi firmele îşi aprindeau neoanele viu colorate.

şi deodată am văzut chiar sub nasul meu

o mână mică, negricioasă, murdară

cu degete puţin noduroase.

am ridicat  privirea şi o fată a străzii îmi zâmbea strâmb,

cu un firicel de salivă în colţul buzelor crăpate,

aproape violete. îmbrăcată doar într-o rochie lălâie,

soioasă, aproape deşirată

cu părul rar şi negru, încâlcit într-o coadă.

am privit-o în ochi. şi-a ferit imediat privirea.

am prins-o de bărbie

şi i-am întors capul drept spre mine, voiam cu orice preţ

s-o privesc în ochi, dar îşi ferea privirea cu îndârjire,

ceea ce m-a îndârjit şi pe mine.

„îţi dau o sută, dacă te uiţi în ochii mei!”. tăcea

cu ochii strânşi. vântul adia uşor spre mine.

am simţit mirosul ei până-n vintre:  

miros fad de transpiraţie şi urină, amestecat cu un miros

viu de sălbăticiune. „îţi dau o mie!”,

am plusat eu. nimic. nimic.

ameţit şi furios am luat-o de mână

şi am tras-o după mine.

nu s-a împotrivit, chiar mă urma. am ajuns într-un gang

unde mirosul puternic de urină acoperea mirosul ei.

am lipit-o de un zid desenat cu grafitti

şi am început s-o sărut. ţinea dinţii încleştaţi.

ochii ei, tot strânşi. sângele mi-a inundat creierul.

i-am sfâşiat rochia. un trup firav, negricios,

cu oase subţiri, delicate.

cu o mişcare brutală i-am desfăcut coapsele

şi am ridicat-o în braţe. am mirosit-o din nou.

sălbăticiunea din ea se trezise.

nu mai vedeam nimic, nu mai ştiam nimic.

sălbăticiunea mea ucidea cu furie sălbăticiunea ei.

nu s-a zbătut, n-a ţipat,

n-a scos un geamăt sau un cuvânt

sau poate n-am mai auzit eu. am lăsat-o jos strângând-o de gât,

sufocând-o. voiam s-o privesc în ochi

acum mai mult ca oricând. a horcăit scurt.

avea ochi negri şi adânci ca iadul.