miercuri, 27 noiembrie 2013

Cravata tatălui meu

Tata, cât l-am iubit și l-am urât pe tata.
Cum îi urmăream avid gesturile de bărbat bine
cu care își aranja cravata lucioasă în dungi mov,
degetele groase și albe care pipăiau cămașa apretată
cu satisfacție, cum își strângea cureaua de piele
sub burta țuguiată, cum se apleca oftând
să-și scuture pantalonii de scame imaginare.
Tata m-a luat într-o zi geroasă după umeri și mi-a zis:
Fac eu bărbat adevărat din tine! și mi-a zâmbit
cu o lucire cumva drăcească în ochi. Mergem la femei!
Mai întâi mi-a dat să beau până am simțit că borăsc.
Mi-a deschis larg o ușă capitonată cu o catifea
de un roșu strident. Pe un pat se lăfăia cu picioarele grăsune
desfăcute o târfă imensă în călduri. Tata mi-a dat
un ghiont și am îngenuncheat. Târfa m-a alintat
într-o limbă slavă, m-a mângâiat pe obraji, apoi m-a prins
brutal de păr, m-a tras înspre văgăuna fetidă
dintre coapsele ei și mi-a poruncit ceva în limba
aceea slavă cu inflexiuni dulcegi. Am înțeles exact ce
și mi-am vârât capul acolo. Mirosul ei m-a torpilat.
Mi-am ținut respirația, mi-am încleștat fălcile,
mi-am încordat gâtul, stomacul, dar voma a țâșnit.
Târfa a început să hohotească: era plină de voma mea,
dar ea hohotea arătându-și dinții de plastic
de un alb impecabil, împroșcând salivă. Tata era roșu la față.
Fierbea. M-a smuls și m-a aruncat în stradă. Înjura.
Înjurături de care s-ar fi rușinat până și ultimul boschetar.
Eu mergeam cu capul în jos. Aerul tare și rece mă trezise.
Tata a zis: Stai! Și am stat. Față în față. Eram cu un cap mai înalt decât el,
însă privirea lui mă sfredelea cu ură. Ochii mi s-au micșorat
și l-am sfredelit cu aceeași ură. Eram numai noi. Trecătorii, simpli figuranți.
A ridicat palma grea. I-am prins brațul și i l-am îndoit la spate.
A icnit. L-am privit cu milă și i-am dat drumul. Am luat-o la fugă
pierzându-mă printre trecători și mașini. În fugă, mi-am aruncat sacoul
gri elegant și cravata lucioasă cu dungi mov. Cravata lui.

joi, 7 noiembrie 2013

poem cu Savatie Baștovoi

Savatie iese pe înserat din mănăstire și se duce în sat
mergând pe un drum lăturalnic pietruit
privește doar în jos și parcă bombănește ceva
când vede un pietroi cu chipul lui Dumnezeu
care îl mustră cu glasul lui Dumnezeu
Savatie, Savatie, încotro
nu cumva iar la crâșma din sat
unde o să te așezi singur într-un colț
la măsuța de lemn pe un scăunel de lemn cu 3 picioare
și o să bei vin roșu fără mine
Savatie, Savatie, ai uitat cum mă îndemnai
să-l citesc pe neamțul ăla Nietzsche
și eu, umil, ți-am urmat sfatul
dar, Savatie, recunosc m-am înșelat
neamțul e un om foarte de treabă
parcă seamănă un pic cu tine
dar se cuvine oare, Savatie, să umbli pe drumuri ocolite
până la crâșma din sat
amăgindu-te că eu te voi ierta
nu pentru că o să te îmbeți precum un porc
ci pentru că, Savatie, dumnezeiesc ar fi
să mă inviți să iau loc lângă tine
tot pe un scăunel de lemn cu 3 picioare
și să bem împreună vin roșu toată noaptea până-n zori
povestindu-ne ca doi buni amici
toate necazurile îndurate
iar când chelnerul ar veni cu nota de plată
eu mi-aș pune amprenta degetului mare în josul notei
așa ca și cum m-aș semna
și atunci chelnerul s-ar ridica la cer de atâta fericire
apoi tu, Savatie, ai adormi cu capul pe măsuță
în timp ce eu te-aș veghea cu drag
așa cum mă veghezi și tu pe mine când ești treaz cu adevărat