Quinta de Lagoa

invincibili

cum ne vom mai privi noi atunci
în ochi cum ne vom mai putea vorbi
trupurile noastre s-au acoperit strat
după strat cu beton şi fier
suntem două clădiri uriaşe cu o rezistenţă
îndelung testată
suntem invincibili în întuneric se aprind doar luminile
oraşului insomniac
nu ne este dor de zgomotul creierului
nu ne este teamă de fluxul rapid al sângelui
aici în învelişul nostru putem
crede că suntem în deplină siguranţă

Invitaţie la lansare

Tom John

fireşte, Tom John avea puteri inexplicabile.
prima oară reuşise pe malul râului
să umfle o broască veninoasă doar cu privirea,
încât a explodat în faţa puştilor murdari
până în creştet de noroi, toţi cu pantaloni scurţi
de stofă, prin care li se vedeau pişcăturile
umflate roşii de ţânţari. primul lui triumf.

Tom John citea în fiecare seară, pe ascuns, articolul
despre moartea lui Mahatma Gandhi şi
levita într-o lumină lină portocalie. în tot acest timp
inima lui mică pompa sânge cu furie
în creier, încât dacă cineva l-ar fi privit atunci
ar fi văzut o aură abia perceptibilă
în jurul capului cu păr creţ.

nimeni nu ştia
că de fapt Tom John nu este Tom John.
Tom John nu poate fi Tom John,
pentru simplul motiv că totul ar fi atunci
un lucru indecent de banal.

dar Tom John îmbătrânea. de copil.
o boală cu un nume ciudat: progeria.
în curând avea să moară. cu adevărat, ciudat lucru
să i se întâmple tocmai lui asta. mai ciudat era
că asupra acestei boli, el nu avea nicio putere.

într-un fel misterios, ajunsese înţelept.
lumea îl căuta. vorbea doar în pilde, precum Solomon.
moartea îi rodea încet trupul firav.
nu mai vedea nimic. lâncezea. şi iată cum cerul
bubui deasupra lui ca simfonia nr. 9
a lui Beethoven, iar Tom John fu ridicat în sus
de mâini invizibile.

era fericit, atât de fericit.
inima lui bătea nebună în pieptul scofâlcit şi el
era ridicat sus sus, atât de sus, din ce în ce mai sus
şi era din ce în ce mai fericit şi iată că mâinile
dispărură brusc. Tom John căzu pe pământ
de la înălţimea aceea ameţitoare. o bufnitură,
mult praf şi câţiva puşti
în pantaloni scurţi trecând
în goană pe acolo cu bicicletele lor înalte meseriaşe.

oameni normali

cât putem fi de aproape
cât de mult ne putem face rău
unul altuia de parcă
acesta ar fi ultimul lucru la care ne
gândim când din noi alunecă
trupurile grele

ne privim în linişte
ne cunoaştem poate prea bine
suntem două porunci crunte
ale unui Iahve gol

nimeni nu vede cum dispărem
poate nimeni nu ne-a privit ca pe nişte
oameni care trăiesc obişnuit
cât se poate de firesc
eu nu am deloc încredere în oamenii
normali

din trupurile noastre nu va
curge sângele
va fi doar un semn
o victorie uşoară a neputinţei
cât de mult ne depărtăm unul de celălalt
şi nici măcar nu ne sperie
lucrul acesta

la Bran

Invitaţie la cenaclul Marin Mincu

Marţi, 21 septembrie, ora 18, la Biblioteca Metropolitană “Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 (zona Piaţa Romană), se reia cenaclul „Marin Mincu”.

Vor citi: Ofelia Prodan (proză) şi Florin Caragiu (poezie).

Moderatori: Ştefania Mincu şi Octavian Soviany.

cablul

pentru daniel&mihai

eu sunt la un capăt şi cineva la celălalt
de când ne ştim tot tragem cu dinţii
cu unghiile cu toată furia de cablul ăsta gros
care ne uneşte ca o boală grea
unul din noi e cu puţin în avantaj
de fiecare dată

ne place că suntem în părţi diferite
eu trag spre mine şi celălalt, fireşte
trage spre el
nu obosim niciodată
e un joc de care nu ne mai săturăm
nici noaptea nu mai dormim
de curând am renunţat la mâncare

pe margine sunt o mulţime de oameni
care aplaudă întruna râd ne încurajează
şi dintr-odată forţa ne creşte înzecit
aşa că tragem şi mai cu sârg

nu mai ştim nici noi cât timp a trecut
simţim că suntem aproape aproape de sfârşit
trupurile noastre s-au subţiat atât de mult
că doar cablul ăla se mai vede
numai oamenii se bucură încontinuu
noi dispărem încetul cu încetul
numai oamenii ăia se tot bucură

o zi de iarnă

(pentru că pare atât de aproape, deşi nu e)

ea se îmbrăcase ca o femeie uşoară
el mergea cu un pas în urma ei

el avea un buzunar rupt o puşcă grea cu pat
de lemn şi gloanţe de argint
tutun umed obraji rumeni bocanci de piele roasă

ea avea o inimă caldă un fular roşu lung
încolăcit în jurul gâtului alb brăţări
de plastic albastre

ea râdea din când în când ca o fetiţă fericită
sufla peste degetele îngheţate tropăia prin
zăpadă îşi trăgea peste genunchi
fustiţa scurtă

el mergea întotdeauna cu un pas în urma ei

Veneţia 2006

Apolodor cel limbut şi preoţii

lui Günter Grass

vocea lui Apolodor este divină
e suficient să rostească două-trei silabe
dintr-un cuvânt şi se petrec minuni

dar Apolodor este cam limbut
şi la cât de mult vorbeşte
minunile se petrec fără contenire

în ţara lui Apolodor oamenii
s-au obişnuit atât de mult cu minunile
încât nu mai deosebesc cu niciun chip
o minune de o întâmplare obişnuită

preoţii sunt exasperaţi
ţin concilii peste concilii
şi discută aprins problema
până când ajung la concluzia
că cea mai bună soluţie
este să-i reteze
de la rădăcină limba lui Apolodor

iau cu ei un cuţit de măcelar
şi în miez de noapte intră tiptil
în casa lui Apolodor care doarme neîntors

îi leagă mâinile la spate
Apolodor se trezeşte şi vrea să ţipe
dar imediat un preot îi apucă bine limba
i-o retează şi o pune într-un săculeţ

limba se zvârcoleşte se răsuceşte de durere
vrea să vorbească şi chiar vorbeşte
dinăuntrul săculeţului şi iar se petrec minuni

fără şovăială preoţii aprind un rug
scot limba din săculeţ şi o aruncă în flăcări
privind satisfăcuţi cum limba se face scrum

acum preoţii şi toată lumea aşteaptă
o minune oricât de mică
dar degeaba – Apolodor e mut ca un peşte

Prin gaura cheii

Câteodată se mai întâmplă să vezi prin gaura cheii lucruri despre care credeai că nu există. De exemplu, o sirenă zbătându-se graţios printre faldurile cearşafului. În timp ce ea moare, până la urmă cearşaful nu e la fel de primitor ca marea, el stă întors cu spatele şi fumează. O răsucire involuntară şi tresari când prin gaura cheii nu vezi decât bustul lui uriaş, gol şi păros apropiindu-se de tine.
Dacă te uiţi dimineaţa prin gaura cheii ai şansa s-o vezi pe bunica trăgându-şi budigăii, în timp ce bunicul se preface că doarme, dar ţine un ochi întredeschis şi o priveşte atent. Apoi bunica îşi aranjează fusta, ridică jaluzelele, trebăluieşte prin cameră şi pentru o clipă îl vezi pe bunicul zâmbind.
Nu te sfătuiesc să te uiţi la prânz prin gaura cheii. Atunci nu ai decât şansa să vezi nişte guri pantagruelice înfulecând tot ce este pe masă. Mâini unsuroase mângâie burdihane pline. În surdină se aud plescăituri. Când totul s-a terminat, burdihanele adorm pe scaune sforăind mulţumite.
Seara, da, seara, e cel mai potrivit moment. Atunci, pe fereastra întredeschisă intră un vultur pleşuv care se transformă într-un bărbat chipeş. Ea doarme. Somnul de seară. El o sărută pe buze. Ea deschide ochii şi ţipă. El se sperie şi ţipă. Se privesc lung câteva clipe, apoi se reped unul spre celălalt îmbrăţişându-se şi sărutându-se cu furie.
Nici noaptea nu e un moment rău. Atunci se deschide mormântul de sub talpa uşii. Ies toţi morţii şi se aşază pe jos, turceşte, beau cafea şi fumează narghilele. Discută aprins până dimineaţa despre toate aspectele importante ale vieţii.

o lectură de zile mari

foto dan iancu














Ion Mureşan & În trei zile lumea va fi devorată

interviu

apărut în Cafeneaua literară, septembrie 2009

"Asta nu e neapărat o dramă, cât un mod de a fi care îmi dă sentimentul clar al unei vieţi trăite în afara timpului."

Daniel D. Marin: Ofelia Prodan este cea mai harnică. Aşa îşi începea Al. Cistelecan prefaţa la cea de a 4-a carte a ta, ruleta cu nebun. Până să te întâlnesc, aproape nici nu ştiam că scrii. Apoi, au început să-ţi apară imediat cărţile: patru într-un an şi jumătate… Douămiiştii, scuze că vorbesc aşa despre ei, sunt leneşi, comozi, scriu o carte la câţiva ani sau poate doar vreo 2-3 în întreaga lor existenţă poetică. La tine ce s-a întâmplat?

Ofelia Prodan: Cred că s-au adunat mai multe spasme poetice dinainte să mă apuc să scriu. N-am avut o adolescenţă tocmai reuşită şi nici în ultimii ani n-aş putea să spun că mi-aş fi intrat prea tare în formă. Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt o inadaptată. Pentru mine, realitatea e ca o coajă de ou ce mă susţine, dar în interiorul ei trăiesc în mod paradoxal izolată. Dar ştii şi tu, nu există izolare perfectă şi deseori intervin şocuri externe la care se cumulează tensiunea lăuntrică. Multe întâmplări dureroase, întrebări inevitabile, eşecuri, dar şi momente de o frumuseţe extatică. Am încercat să găsesc o logică, răspunsuri. Rezultatul a fost neaşteptat, la un moment dat am realizat că modul artistic de existenţă, chiar dacă nu-mi oferă răspunsuri, este, în schimb, singurul viabil pentru mine.

D.D.M.: Te-a afectat ceea ce au spus la un moment dat despre tine unii dintre colegii tăi poeţi? Nu mai e un secret pentru nimeni, despre tine cred că s-au spus cele mai multe chestii neadevărate, mai multe poate decât despre toată generaţia 2000 la un loc…

O.P.: Când Dan Sociu, un poet, nu-i aşa, destul de respectat, îţi împarte vorbe prin tot târgul de carte cu numai câteva ore înainte de lansarea volumului tău de debut, iar Un Cristian se arată dispus de îndată să preia şi să publice acele invenţii în cea mai în vogă revistă pentru tineri scriitori la acea dată, parcă îţi vine un pic să te dai cu capul de toţi pereţii. Şi să te întrebi ce le-a venit. Eu n-am găsit răspunsul la această întrebare, dar poate că ei, între timp, şi-au clarificat. Cred că s-au spus chestii şi pentru că apăream din… nimic. Până să debutez editorial nu publicasem încă în nicio revistă. Mă invitaseşi tu să debutez literar la rubrica ta, nişte tineri.ro, dar ţi-ai dat demisia de la revistă şi-a rămas toată faza în aer. Apoi, ţi-a venit ideea să citesc la cenaclul Euridice. Am citit. Şi imediat după aceea mi-ai dat un telefon din Italia şi mi-ai zis că părerea ta e că ar fi cazul să debutez editorial. Am debutat! Tot din cauza ta am publicat şi a doua carte. Următoarele două au apărut pentru că nu m-am mai putut opri din scris. Da, am fost mult hulită pentru că am scris; nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea unor tineri scriitori.

D.D.M.: Ţi s-a recompensat totuşi „hărnicia” prin câteva cronici sau mici premii literare; desigur, totul prin România e mic, nu există mari recompense, dar contează totuşi să se scrie despre cărţile tale, să fii invitată la o premiere, la colocvii, festivaluri de literatură?

O.P.: Mă faci să râd. Hărnicia presupune o hotărâre, un plan bine prestabilit. Nu eşti harnic în van. Eu nu am urmat nici un plan. Totul a venit de la sine. Iar a fi străin de părerea unui critic consacrat e o dovadă de ignoranţă care mă depăşeşte. Unii spun despre critică un lucru aproape axiomatic şi anume acela că ar fi oglinda în care se privesc autorii. Dacă am merge pe această idee, atunci pot spune că reflexiile cărţilor mele au un grad destul de ridicat de fidelitate în raport cu propriile mele aşteptări. La colocvii şi festivaluri mă duc pentru a socializa cu tinerii scriitori. Atunci am şansa de a vedea o microlume cu probleme ce nu îmi sunt tocmai străine. Mai e ceva, de multe ori vreau să recunosc omul din spatele unei cărţi, un fel de test al autenticităţii, deşi se întâmplă să am surprize. Dar asta nu anulează nimic, cel mult mă face să-mi revizuiesc „teoriile”.

D.D.M.: Cum altfel te mai simţi poetă în România?

O.P.: Ai văzut vreodată un orăşel de provincie? Cred că oricine ştie ce înseamnă. Aşa că nu mai dau detalii. Uite, deseori merg pe stradă din plictiseală şi întâlnesc persoane despre care am scris, ca de pildă Tinca, şi, când mă salută, văd în privirea ei scânteietoare (are ochi frumoşi) un soi de complicitate, îmi surâde şi simt pentru moment o chestie oarecum magică. În ultimii ani am călătorit mai mult şi fiecare oraş pe care l-am vizitat are propria lui poezie, e suficient să priveşti oamenii, clădirile, peisajele. Îmi amintesc că într-o noapte de vară toridă, prin 2007, eram în Florenţa şi o fată micuţă, îmbrăcată vintage, dar care pentru a fi văzută de public purta nişte sandale cu tocuri incredibil de înalte, cânta tulburător de frumos cu o voce clară, puternică în Piazza della Signoria... Era târziu şi îmi venea greu să plec. Însă, pe măsură ce mă depărtam, vocea ei se estompa şi eu mă gândeam ce fain ar fi să fim prietene. Eu nu ştiu să cânt. Iar muzica ei îmi părea în noaptea aceea cel mai frumos poem.

D.D.M.: Ce ai putea să îmi spui frumos despre un personaj din grupajele tale poetice sau despre o povestioară din prozopoemele tale?

O.P.: Păi nu mai e nimic de spus. Le-am pus pe ele să vorbească în locul meu… hai să nu fiu zgârcită, deşi sunt. Şi zgârcită, şi egoistă. Nu râde, ăsta e un moment de sinceritate. Sunt aşa pentru că deseori ajung la ideea de sinucidere, iar asta mă tulbură, mă destabilizează. Atunci, prin contrast, empatizez cu toate persoanele care au ales să-şi încheie viaţa din proprie iniţiativă. Aici e ceva contradictoriu, se opune instinctul firesc de supravieţuire unei voinţe uriaşe de a-l anula, din motive tragice. Sunt sinucideri care au în spate o viaţă interioară inimaginabilă. În societatea noastră, nebunilor li se interzice să fie nebuni. Ca peste tot, ei sunt stigmatizaţi. Ei trebuie să gândească frumos, normal, deşi nimeni nu poate defini acest normal. Micul Răpan, despre care-ţi vorbesc, este nebunul care se crede noul Mesia, propovăduind dreptul la nebunie şi care, în final, se sinucide. Să nu uităm că în antichitate nebunii erau priviţi ca un soi de sfinţi. Ei au acces la lumi pe care noi, cei normali, abia le intuim. Cu scriitorii se întâmplă ceva similar. Aparent au o viaţă normală. Dar în interiorul lor există o lume complet diferită de cea exterioară, o lume care creşte treptat şi enorm, ca un embrion, până când, în mod inevitabil, îşi cere dreptul la viaţă. La fel, micul Răpan a crescut în mine purtând toate datele mele, fără ca eu să controlez asta, s-a născut la timp şi totuşi nu a murit niciodată. La fel şi celelalte personaje, au preexistat într-un fel de magmă poetică şi la un moment dat au scos capul în lume firesc, iar eu am fost un fel de martor, în sensul că nu le puteam influenţa în niciun fel destinul, acesta se contura exact în momentul scrierii. Deşi sunt diferite, fiecare cu istoria şi caracteristicile sale proprii, toate îmi sunt la fel de dragi.

D.D.M.: Savelciuc, despre care mi-ai spus că există şi în realitate, e un personaj de o suavitate sumbră înduioşătoare. Paul Cernat îl numea „biet mutant al durerii”. Eu aş spune că e un „mutant” între un ceva de-al poetului şi un ceva de al cititorului, al omului de fapt, care îl ajută să empatizeze. Personajele din poemele tale par în stare să declanşeze o legătură, aş spune aproape de la suflet la suflet, între tine şi cel care te citeşte. Tu cum simţi că ajungi sau nu la un cititor?

O.P.: E un lucru straniu, aş zice aproape mistic. Când scriu, port în mine gândurile tuturor celor pe care i-am cunoscut, deseori chiar şi gândurile personajelor fictive. Scrisul este o formă de adresare unui om viu ca şi tine. Vreau să am o relaţie adevărată cu cititorul, să empatizez în cel mai înalt grad cu el. Pare imposibil, dar nu este, căci oamenii de pretutindeni au un fond afectiv comun. Dacă am ceva de transmis, ceva la limita durerii (pentru că te referi la Savelciuc), intru atât în pielea personajului, cât şi a cititorului şi îi pun în contact. Nu mi-e foarte clar mecanismul interior al acestui lucru, însă ştiu când reuşesc. Într-un fel mă dedublez, citindu-mi propriile poezii pe măsură ce le scriu, ca şi cum aş fi un om obişnuit (dar nu renunţ nici atunci, mai ales atunci, la spiritul autocritic).

D.D.M.: Remarcam undeva că scrii (în primul volum, Elefantul din patul meu, de exemplu, sau în „parabolele” din al patrulea, deşi impregnate cu tot felul de proiecţii himerice şi accente fantasmatice) o poezie deosebit de simpatică, de plăcută şi deloc plictisitoare (sau care să obosească). Dar şi o poezie consistent anxioasă, cu desfăşurări nebănuite ale stărilor eu-lui. Cum e pentru tine pe de o parte să trăieşti într-o izolare înspăimântătoare uneori, într-un mic oraş de provincie, şi pe de altă parte să comunici atât de spectaculos prin scris, parcă deodată cu toată lumea, să te identifici până la disperare cu neliniştea şi stranietatea câte unui personaj de poem, dar şi cu omul de zi cu zi care încă se uită cu mirare în jur, încă nu (se) găseşte?…

O.P.: Ceva m-a obsedat de multă vreme, din liceu. Îmi amintesc că profa de filozofie m-a întrebat în particular ce anume mă preocupă mai mult. I-am răspuns simplu: comunicarea cu oamenii, cu ce au ei mai tainic şi mai profund. Şi că nu-mi place să mă consider o neînţeleasă. A urmat o perioadă ce a durat câţiva ani, timp în care mi-am permis să vorbesc mult cu oameni diferiţi, simţind o puternică atracţie faţă de modul lor divers de exprimare, de poveştile lor intime pe care mi le destăinuiau uneori ca unui bun prieten. Dar eu sunt o fire introvertită, aşa că scrisul a devenit pentru mine forma predilectă de comunicare. În schimb, tocmai izolarea pe care bine ai remarcat-o s-a dovedit a fi prolifică. În izolare, mintea mea a putut să-şi urmeze liber traseul imaginar sinuos, hrănindu-se însă din durerea şi cruzimea întâmplărilor dintre adolescenţă şi maturitate. Acum şi dintotdeauna trăiesc în acelaşi mic oraş, dar ca să zic aşa duc o viaţă dublă. Sunt eu cea care se plimbă, lucrează câteva ore pe zi pentru a se întreţine, vorbeşte cu câţiva oameni şi eu, cea care trece prin stări, într-adevăr, uneori fantasmatice, paroxistice şi de multe ori paradoxale. Când ating o anumită limită, se aştern de la sine, se încheagă într-un poem. Asta nu e neapărat o dramă, cât un mod de a fi care îmi dă sentimentul clar al unei vieţi trăite în afara timpului.

mă plimb

fetele astea două aşa plinuţe
una cu un cojocel roz cealaltă râzând tare şi
eu aşa adormit auzeam fioros mă scotoceam prin buzunare
dă doamne să găsesc o ţigară
una măcar
bine să-mi fie
lene să-mi fie
parcă şi Kant se plimba la oră fixă
apoi prin faţa mea trec fetele astea două
aş vrea să am un înger grăsuţ şi
un demon grăsuţ
de păcate să nu-mi ceară socoteală
păcatele mele hrană lor să le fie
şi când oi obosi de-atâta viaţă
să adorm leneş şi fericit între fundurile lor moi

prima cronică la "În trei zile lumea va fi devorată"

o puteţi citi pe îndelete aici (în partea a doua)

la Colocviu la Alba Iulia

cel mai bun amic

orbul şi câinele

orbul are un câine mare cu blana deasă
stă liniştit pe un pietroi şi înfulecă
dintr-un colţ de pâine se opreşte din când
în când din mestecat loveşte cu toiagul
în capul câinelui şi îşi dă capul pe spate

atunci i se văd mai bine ochii opaci
câinele îl priveşte fix orbul se ridică
de pe pietroi şi dansează bizar

noi stăm în jurul lui cu ochii holbaţi
nu scoatem un sunet nu facem nicio mişcare
dar orbul ne simte orbul dansează de parcă
ar fi singur după o melodie pe care doar el o aude

dansează din ce în ce mai alert se învârteşte
se răsuceşte îşi loveşte coapsele cu palmele
ridică picioarele cât mai sus şi brusc se opreşte

se aşază liniştit pe pietroi loveşte cu toiagul
în capul câinelui noi stăm ciorchine în jurul lui
încet încet se face seară şi câinele ne priveşte fix

este un câine cumsecade, ciobănesc

... şi cum a fost la prima lansare

mury vorbind despre carti

Avanpremieră

Sâmbătă, ora 14, la USR, Sala oglinzilor, vă invit la o dublă lansare de carte: Traian T. Coşovei, Aerostate plângând (ed. Tracus Arte) & eu, cu În trei zile lumea va fi devorată (ed. Paralela 45)

iar joi voi citi în premieră din carte, în cadrul TNCP-ului:

ora 17:00, Sala Mircea Eliade, Biblioteca Metropolitană (BMB)

Vernisaj: Expoziţie de carte de poezie
Prezintă: Gabriela Toma (Biblioteca Metropolitană)

Lectură de poezie:

Constantin Abăluţă
Mircea Valeriu Popa
Ofelia Prodan
Daniel D Marin (lectură de Violeta Savu)
Gabriela Toma

Moderator: Miruna Vlada

În trei zile lumea va fi devorată

În trei zile se pot întâmpla multe, dar dacă cineva are de gând să devoreze lumea la propriu în doar trei zile?... S-ar putea să ne trezim, pur şi simplu, înghiţiţi de vii!

Pamukkale

Noaptea muze(e)lor

după "o dimineaţă" vine repede "o noapte" cu şi despre muze(e)- keep your eyes open!

o dimineaţă

o dimineaţă ca oricare alta
în care trecem unul pe lângă altul
indiferenţi

fiecare pas pe care îl facem
ne adânceşte trupul în trotuarul rece
ne adăpostim în aceleaşi locuinţe
cu igrasie prin colţuri
ascultăm încontinuu vocile care ne
bruiază gândurile

frunţile noastre se deschid
în somn ca nişte guri şi absorb
întunericul

o dimineaţă ca o bancă goală
într-un parc unde nu mai ajungem
mâinile noastre care se prind una de cealaltă
şi cheamă o moarte lentă

back to Bushten

firavul domn Smith

aş vrea să fiu firavul domn Smith
cu pălăria înaltă şi costumul de tweed
special pentru ieşirea în lume
firavul domn Smith care sapă îndârjit în
memorie ca un miner în stâncă
apoi se opreşte uimit în faţa vreunui
manechin din vitrină şi
îl priveşte două minute neclintit ca pe un om viu
încât încet încet ochii i se umezesc
aş vrea să mănânc doar mâncare chinezească
aşa cum mănâncă firavul domn Smith în fiecare seară
apoi citeşte un roman poliţist
în care el, firavul domn Smith, e principalul suspect
iar în timp ce citesc să simt în dreptul
inimii un gol cât un pumn în care se învârteşte
un glonţ de plumb
de fapt aş vrea să fiu exact aşa
rece şi drept ca firavul domn Smith
când îşi priveşte ore în şir în cimitirul
de la marginea oraşului propria-i piatră funerară
şi mormăie în gând lovind-o ritmic cu bastonul
un fel de epitaf
de fapt eu sunt firavul domn Smith şi
mă simt al dracu' de plictisit de viaţa mea
ca de o închisoare în care eu sunt
deţinutul şi gardianul

o mie de zile

foile albe frecate în neştire
chipul ei parcă mai îmbătrânit
lucrurile murdare care zac în colţ
şi o mie de zile o mie de voci

într-o dimineaţă nu va mai fi la fel
apa se va scurge prin robinet limpede
rugina ţevilor culoarea aceea verde
va străluci şi nimeni
nimeni nu se va atinge de cele o mie de zile
în care ea va întineri încet şi ireversibil

nimeni nu va tulbura cele o mie de voci
care îi vor şopti în fiecare zi
uite a dispărut ridul acela de care te temeai
vor dispărea şi cearcănele oribile şi tot aşa

doar ea obosită de atâta tinereţe
se îndreaptă în ultima din cele o mie de zile
înaltă superbă şi sigură
se îndreaptă spre baia strălucitoare
ia lama în mână şi brăzdează pe chip
alte riduri

undeva candva in Portugalia

Yo, el misógino

Eres un inútil! me gritó
luego se alejo huyendo
por las escaleras, tropezando,
tapándose los ojos con la mano.
Yo, tranquilo, en la puerta,
dueño de un territorio vasto y neutro. Yo, el solitario,
Audaz, valiente, lleno de un misoginismo rudo,
la observaba.
Ella, abajo, su mano tapando sus ojos,
Luchando por no llorar
o llorando ya. ¿Que es lo que hay que hacer?
¿Comprarme un animal de compañía,
leer toda la biblioteca
o mejor marcharme al Polo Norte? Y cuando
ella desaparecía definitivamente de mi área visual,
ya me empezaba a ver como el héroe de la expedición,
con una zorra plateada en los hombros,
una zorra para que tenía que dar explicaciones de aquí a un año,
a las organizaciones para la protección de los animales, mientras ella
desfilaba debajo de las plumas extraordinariamente grandes y blancas,
vestida en su cuero
y completamente inocente.

Traducido del rumano por Fabianni Belemuski

tot ce îţi doreşti

El ştie tot ce îţi doreşti
El îţi poate da totul
pluteşte în paltonul lui negru
peste cartierele mărginaşe
cu stiletul ascuns la spate în mâna stângă
acolo îl aşteaptă cei care visează
printre chioşcuri părăsite bălării
şi ziare care ţin noaptea de cald
îi mângâie în timp ce dorm
cu mâna dreaptă pe creştetele soioase
le îndeplineşte fiecare vis
un scurt-metraj halucinant
scoate încet mâna stângă de la spate
şi sfâşie pelicula cu stiletul
când printre bălării şi scaieţi
razele soarelui cad şi
ochii lor vii lucesc ca bilele chinezeşti

Invitaţie

ritual

o să-mi inventez o nouă personalitate
(de parcă ar fi aşa uşor, nu e!)
apoi o să te complexez
o să te aduc în punctul în care
mă vei admira şi invidia necondiţionat
apoi în punctul în care mă vei urî
şi vei dori să mă ucizi
numai pentru a-ţi însuşi personalitatea mea
cea inventată, desigur
fără niciun regret
fără nicio sămânţă de regret
dar eu nu o să te las
o să iau un cuţit lung în mână
şi o să te ucid
o să te ucid privindu-te
cu satisfacţie deplină în ochi
exact cu o clipă
înainte de a mă ucide tu pe mine

Un vis ciudat

lui daniel

De nu ştiu câte ori ţi-am spus
Că ai cei mai frumoşi ochi
Pe care i-am văzut vreodată
Şi mereu mi-ai replicat
Că îţi spun asta doar ca să te măgulesc
Şi oricum e un clişeu de fată prostuţă

Peste noapte o să am iar
Visul acela ciudat în care îţi scot ochii
Îi pun în locul ochilor mei
Apoi privesc în sus cu ochii tăi
Toate se învârt halucinant şi cald
O moleşeală plăcută mă toropeşte
Mă întind pe spate şi te văd
Cum alergi orb pe un drum care
Duce direct în Infern
Eu stau neclintită şi o bucurie sadică
Înfloreşte ca o tumoare în mine

remember Coimbra 2008

***

ştiam că trebuie să mă trezesc
nu mai devreme de miezul nopţii
cu pumnul îmi îndesam pe gât tot pământul
din care ieşeau viermi şi gândaci iuţi negri
pământul se sfărâma între măsele
avea gust de medicament şi de moarte
o singură noapte şi o singură zi
pentru un singur sfârşit
şi eu mă legănam uşor în pragul uşii
ca un copil părăsit
stăteam în pragul uşii pe întuneric
şi era o linişte cumplită
aşa cum trebuie să fie
când nu mai există nimic

metal

adorm greu îmi este mereu teamă
ţin lumina aprinsă în cameră
mă răsucesc sub pătură de câte ori
fug şi cad în gura imensă incandescentă

în visele mele totul e doar metal
şi totul se topeşte în gura incandescentă
oraşul cel mare camera oamenii grăbiţi trupul meu
trupul tău înalt firav totul alunecă
în focul care mistuie orice cu atâta forţă şi teroare

încât nu pot scoate o vorbă
privesc nemişcată cum fiecare om fiecare lucru
se amestecă devine o masă amorfă de
metal care explodează
atunci mă trezesc brusc văd camera mea mică
lumina blândă şi mi se face
aşa un dor de dimineţile în care
te trezeai cu greu

iar eu te priveam cum te mişcai încet prin camera mea
căutând vreun lucru anume
cu privirea uşor înceţoşată de somn
şi trupul firav atât de viu de real

dragoste

lui daniel

în toată lumea aceasta să ştii că suntem doar noi doi
ţipam astă vară fericită pe un iaht alb cochet

trei ţigănci îmbrăcate în negru îmi ghiciseră
într-un parc că o să fiu toată viaţa cu tine

atât de tare m-a înfricoşat lucrul acesta
încât trei nopţi la rând n-am putut dormi

acum înţeleg că ceva atât de puternic cum este
dragostea noastră nu poate fi decât lucru dinainte ştiut

Lucrurile dragi

lui daniel

Ziua abia începuse, iar mie nu-mi ieşea
din cap scena când din senin am ţipat la tine
şi ţi-am tras două palme. Te vedeam
într-un film reluat încontinuu, stând indiferent
cu privirea calmă rece. Parcă ai ridicat
din umeri uşor nedumerit. Apoi
ai plecat fără să spui un cuvânt. Vedeam
filmul ăsta reluat de mintea mea la infinit

şi regretam până şi cel mai mic rău pe care
ţi-l făcusem vreodată. Regretam şi ceea
ce gândisem urât despre tine, fiecare bănuială
fiecare gest neînsemnat. Toate
erau nişte muniţii strânse cu grijă
într-un depozit secret şi care acum explodau
chiar deasupra capului meu.

Trebuia cumva să scap teafără. Trebuia
să redevin eu însumi. Am lăsat
totul baltă, am luat primul autobuz
şi am venit la tine. Ai deschis uşa imediat.
Surâdeai. În toată camera se auzea
melodia noastră. Ne-am îmbrăţişat pe loc
şi în fiecare colţ al camerei mâini invizibile
au aşezat lucrurile dragi pe care le căutam
mereu şi niciodată nu le găseam.

nimicul

micuţei japoneze

am stat trei zile închisă
în camera mea
fără să bolesc fără
să mă gândesc la moarte

corpul meu se obişnuise
cu liniştea şi căldura camerei
cu mirosul închis
mă ridicam din pat
ca un om întors dintre cei morţi
pentru o gură de apă

în mine urla totul
fiecare greşeală fiecare
dragoste trădată neputinţa
demenţa sinuciderile ratate

liniştea neagră din inimă
carnea care se închistase în carne
străfulgerarea durerii
pe care n-o simţisem niciodată

nu mai ştiam ce sunt
aş fi putut avea zece trupuri
şi zece suflete la fel de bine
aş fi presimţit nimicul

gândul ăsta cumplit

o să-mi deschid braţele
aşa cum le deschid copiii
când văd pe cineva drag
dar eu ştiu că nimeni
nu va veni la mine
aş putea fi cel mai puternic om
sau aş putea fi cel mai umil
aş putea fi oricine
nimeni nu va veni în braţele mele
şi gândul ăsta cumplit
mă face să tremur
să mă simt un şobolan orb care
roade la infinit tot pământul acesta
sub care nici oasele nu rezistă

Scaunul rotativ

Mama, o femeie zdravănă de altfel,
cu picioare scurte butucănoase-
îşi pune ciorapii flauşaţi, apoi o pereche de pantaloni.
E ger afară şi mama nu vrea să răcească.
Merge prin zăpadă cu paşi mărunţi,
merge cu grijă să nu alunece cumva şi
face planuri pentru ziua de azi.
Mintea ei ageră de contabilă lucrează
alert căutând soluţii eficiente.
Miopia avansată o împiedică să vadă
clar persoanele care o salută. Dar răspunde
cu o politeţe aproape englezească.
În sfârşit, ajunge la birou. Se dezbracă
de haina groasă şi o pune în cuier. Se aşază
greoi pe scaunul rotativ. Verifică actele contabile
şi zâmbeşte mulţumită. Sunt în regulă.
Azi totul este în regulă. Scaunul rotativ
se învârteşte rapid de 3 ori şi mama întinereşte
cu 10 ani la fiecare rotaţie. Acum este
tânără suplă şi frumoasă. Privirea îi alunecă
întâmplător pe oglindă. Încremeneşte.
În mintea ei de contabilă caută rapid
explicaţii logice. Între timp îşi pipăie
cu cochetărie obrajii albi catifelaţi. Îşi admiră
chipul cu uimire în oglindă. E în culmea fericirii.
Nu mai are nevoie de nicio explicaţie.
De atâta fericire se învârteşte de 3 ori în sens
invers cu scaunul rotativ. La fiecare rotaţie
îmbătrâneşte cu fix 10 ani.

lecţie

picioarele ei lungi l-au pocnit în falcă
n-a avut, măi, niciun semn
i-a tremurat pielea tăbăcită
şi dintre degetele galbene
i-a căzut ţigara
pe urmă a râs
un râs d-ăla înfundat ca de ventriloc
a încremenit un moment mai lung decât măsurase
şi a zâmbit
un zâmbet d-ăla nenorocit
şi mai ales
şi mai ales
a vrut s-o privească în ochi
dar de ce?
nimic nu era acolo
niciun ochi
doar o gaură neagră
pe acolo trecuse glonţul

Remember

Remember, Madrid 2009

Locul meu

micuţei japoneze

Nici acum nu ştiu unde mi-e locul.
De câteva ori, ba mint, de cele mai multe
ori am crezut că este lângă umărul tău,
în scobitura aceea caldă în care mă odihneam
până adormeam. Mă trezeam dimineaţa
şi îmi uitam locul, dar spre seară
îmi aşezam firesc capul acolo. Şi iar
adormeam şi iar uitam până când

într-o seară totul a dispărut ca într-un desen
animat în care o mână vine şi şterge
fiecare lucru fiecare personaj. Îmi rămăsese
doar amintirea stranie a unui paradis unde era
o linişte grea şi multă lumină, dar niciun fel de viaţă.
Unde totul încremenise într-o frumuseţe desăvârşită

numai eu alergam speriată şi nu puteam
să te strig, căci nimeni nu avea voie să tulbure
liniştea şi nu puteam să te văd, căci lumina
puternică mă orbea şi nu-mi găseam niciodată
şi nu-mi mai găsesc nicăieri locul.