O lume încifrată în creierul unui copil autist.
Soldăței de plastic aliniați. Un gest impulsiv dărâmă tot.
Sunetele dezarticulate se transformă
într-un fel de mantră. Soldățeii prind viață și defilează.
Clădirile, autostrăzile, parcurile, se reconstituie minuțios.
Copilul autist întinde o mânuță nesigură.
Strânge totul, piesă cu piesă, reconfigurează.
Trenulețul cu locomotivă e un avion,
avionul e un pinguin, un transatlantic sau un arheopterix.
Oamenii călătoresc prin simple mișcări
de translație sau permutări.
Soldățeii se regrupează, comanda se reactivează
din interior, memoria lor reține în detaliu
planurile de atac și apărare.
Deșeurile radioactive sunt distruse programatic.
Celulele se regenerează. Atomii în mișcare
formează galaxii în miniatură. Copilul autist zâmbește.
O lume aproape perfectă, o lume
în care nimeni nu știe să plângă, în care niciun copil
nu vrea să învețe să crească și se atașează
total de câte un mic obiect complex sau un prieten imaginar.
vineri, 6 decembrie 2013
miercuri, 27 noiembrie 2013
Cravata tatălui meu
Tata, cât l-am iubit și l-am urât
pe tata.
Cum îi urmăream avid gesturile de
bărbat bine
cu care își aranja cravata
lucioasă în dungi mov,
degetele groase și albe care
pipăiau cămașa apretată
cu satisfacție, cum își strângea
cureaua de piele
sub burta țuguiată, cum se apleca
oftând
să-și scuture pantalonii de scame
imaginare.
Tata m-a luat într-o zi geroasă după
umeri și mi-a zis:
Fac eu bărbat adevărat din tine!
și mi-a zâmbit
cu o lucire cumva drăcească în
ochi. Mergem la femei!
Mai întâi mi-a dat să beau până
am simțit că borăsc.
Mi-a deschis larg o ușă
capitonată cu o catifea
de un roșu strident. Pe un pat se
lăfăia cu picioarele grăsune
desfăcute o târfă imensă în
călduri. Tata mi-a dat
un ghiont și am îngenuncheat.
Târfa m-a alintat
într-o limbă slavă, m-a mângâiat
pe obraji, apoi m-a prins
brutal de păr, m-a tras înspre
văgăuna fetidă
dintre coapsele ei și mi-a
poruncit ceva în limba
aceea slavă cu inflexiuni dulcegi.
Am înțeles exact ce
și mi-am vârât capul acolo. Mirosul
ei m-a torpilat.
Mi-am ținut respirația, mi-am
încleștat fălcile,
mi-am încordat gâtul, stomacul, dar
voma a țâșnit.
Târfa a început să hohotească: era
plină de voma mea,
dar ea hohotea arătându-și dinții
de plastic
de un alb impecabil, împroșcând
salivă. Tata era roșu la față.
Fierbea. M-a smuls și m-a aruncat
în stradă. Înjura.
Înjurături de care s-ar fi
rușinat până și ultimul boschetar.
Eu mergeam cu capul în jos. Aerul
tare și rece mă trezise.
Tata a zis: Stai! Și am stat. Față
în față. Eram cu un cap mai înalt decât el,
însă privirea lui mă sfredelea cu
ură. Ochii mi s-au micșorat
și l-am sfredelit cu aceeași ură.
Eram numai noi. Trecătorii, simpli figuranți.
A ridicat palma grea. I-am prins
brațul și i l-am îndoit la spate.
A icnit. L-am privit cu milă și
i-am dat drumul. Am luat-o la fugă
pierzându-mă printre trecători și
mașini. În fugă, mi-am aruncat sacoul
gri elegant și cravata lucioasă
cu dungi mov. Cravata lui.
joi, 7 noiembrie 2013
poem cu Savatie Baștovoi
Savatie iese pe înserat din mănăstire și se duce în sat
mergând pe un drum lăturalnic pietruit
privește doar în jos și parcă bombănește ceva
când vede un pietroi cu chipul lui Dumnezeu
care îl mustră cu glasul lui Dumnezeu
Savatie, Savatie, încotro
nu cumva iar la crâșma din sat
unde o să te așezi singur într-un colț
la măsuța de lemn pe un scăunel de lemn cu 3 picioare
și o să bei vin roșu fără mine
Savatie, Savatie, ai uitat cum mă îndemnai
să-l citesc pe neamțul ăla Nietzsche
și eu, umil, ți-am urmat sfatul
dar, Savatie, recunosc m-am înșelat
neamțul e un om foarte de treabă
parcă seamănă un pic cu tine
dar se cuvine oare, Savatie, să umbli pe drumuri ocolite
până la crâșma din sat
amăgindu-te că eu te voi ierta
nu pentru că o să te îmbeți precum un porc
ci pentru că, Savatie, dumnezeiesc ar fi
să mă inviți să iau loc lângă tine
tot pe un scăunel de lemn cu 3 picioare
și să bem împreună vin roșu toată noaptea până-n zori
povestindu-ne ca doi buni amici
toate necazurile îndurate
iar când chelnerul ar veni cu nota de plată
eu mi-aș pune amprenta degetului mare în josul notei
așa ca și cum m-aș semna
și atunci chelnerul s-ar ridica la cer de atâta fericire
apoi tu, Savatie, ai adormi cu capul pe măsuță
în timp ce eu te-aș veghea cu drag
așa cum mă veghezi și tu pe mine când ești treaz cu adevărat
duminică, 20 octombrie 2013
marți, 8 octombrie 2013
o cronică la Călăuza în revista Paradigma nr.1-2/2013
Aflată deja la al șaptelea volum de versuri al ei, Ofelia
Prodan continuă să fie la fel de prolifică și de tenace. Scrierea poeziei, în
ipostaza în care o înțelege ea pare să fie unica-i îndeletnicire, aproape obsesivă
și acaparantă până la a dezvolta, în propriile-i texte un fenomen de
autoinducție în care spectrele textuale sunt permanent exhibate în prim-plan ca
reale, iar cele reale se coagulează fictiv în corp textual. Cred că am scris
despre volumele ei de cel puțin patru ori. Poezia ei a devenit treptat aglutinantă,
așa-zicând, părând că-și absoarbe autorul, deși acesta scrie atent și lucid, fără
discrepanțeși fără vocabule în plus sau în minus.
Primul ciclu (Scurt-metraje) are un titlu perfect aderent: sunt câteva poeme-scenariu pornind de la care, atât un amator, cât și un profesionist, ar putea realiza la propriu niște micro-capodopere ale filmului mut pe tema sinuciderii sau a violului, distrugând programatic orice urmă de dramatism sau de inefabil, lăsând imaginile să vorbească de la sine. O intoleranță totală față de enigma vie a vieții pare să dicteze aceste autoexecuții efectuate prin scris. Sunt scene programate-și-reale, derulate plat și cu maximă economie de cuvinte; mai mult, cu un fel de infantilism suveran pe care Ofelia Prodan și-l poate adjudeca de acum ca pe o marcă proprie de autenticitate. Iată o astfel desinucidere, descrisă ca un ritual economicos, cu nicio mișcare în plus fațã de logica-i intrinsecă: „Era singură acum. Se îmbrăcă în cel/ mai frumos capot și găti toate felurile / de mâncare. Aranjă cu grijă mâncarea pe/ masă. În centru, tortul cu vișine.// Se uită la masa încărcată și zâmbi/ mulțumită. Se spălă pe mâini, se așeză/ pe un scaun și scoase din buzunar un tub lung/ și alb. Goli tubul cu două pahare pline/ cu apã rece.// Zâmbi din nou și rămase pe scaun/ privind masa încărcată cu bucate gustoase/ și din când în când, tortul cu vișine”. Din păcate, astfel de scenarizări ale propriei ieșiri din viață există atestate și în realitate; cu alte cuvinte, ele nu sunt pure ficțiuni poetice. Autenticitatea este garantată în mod ciudat, prin însăși stranietatea realului.
Primul ciclu (Scurt-metraje) are un titlu perfect aderent: sunt câteva poeme-scenariu pornind de la care, atât un amator, cât și un profesionist, ar putea realiza la propriu niște micro-capodopere ale filmului mut pe tema sinuciderii sau a violului, distrugând programatic orice urmă de dramatism sau de inefabil, lăsând imaginile să vorbească de la sine. O intoleranță totală față de enigma vie a vieții pare să dicteze aceste autoexecuții efectuate prin scris. Sunt scene programate-și-reale, derulate plat și cu maximă economie de cuvinte; mai mult, cu un fel de infantilism suveran pe care Ofelia Prodan și-l poate adjudeca de acum ca pe o marcă proprie de autenticitate. Iată o astfel desinucidere, descrisă ca un ritual economicos, cu nicio mișcare în plus fațã de logica-i intrinsecă: „Era singură acum. Se îmbrăcă în cel/ mai frumos capot și găti toate felurile / de mâncare. Aranjă cu grijă mâncarea pe/ masă. În centru, tortul cu vișine.// Se uită la masa încărcată și zâmbi/ mulțumită. Se spălă pe mâini, se așeză/ pe un scaun și scoase din buzunar un tub lung/ și alb. Goli tubul cu două pahare pline/ cu apã rece.// Zâmbi din nou și rămase pe scaun/ privind masa încărcată cu bucate gustoase/ și din când în când, tortul cu vișine”. Din păcate, astfel de scenarizări ale propriei ieșiri din viață există atestate și în realitate; cu alte cuvinte, ele nu sunt pure ficțiuni poetice. Autenticitatea este garantată în mod ciudat, prin însăși stranietatea realului.
Al doilea ciclu, 2.
Străinii dintre lumi, conține proiecții ceva mai largi, în care lumea morților
și a viilor sunt compenetrante. Percepția condiției existențiale nu mai are acel
aer de comedie bufă din trama volumelor ei mai vechi, sunt trăite în toată
perplexitatea lor neutră, pe propria persoană și împărtășite laolaltă cu
ceilalți, cu lumea, prin imagini de apocalipsă naiv-apocrifă, trecute
insesizabil printr-un proces de suprainvestire expresionist-suprarealistă. Ceva
ce se produce în concomitență cu o anumită trăire personală este investit
imediat cu un sens supradimensionat transformându-se în texte ce s-ar putea
numi alegorii vide ale realului. Ele nu mai trimit la un sens anume, ci la un context.
Subiectul liric nu mai există decât ca parte a acestui context general,
împãrtãșit de toți. Un fel de premoniții obscure capătă corp și se manifestă
automat, devenind viziune de sine stătătoare și provocând, pe ansamblul
volumului, un iz special și o impresie ce nu se șterge, aceea că suprainvestiția
de sens este însuși realul – care, lipsit totalmente de sens, se debordă pe
sine – și în care poetul este acum o „călăuză” sui-generis a muritorilor (un
fel de nemorți/ nevii), totdeauna către „nimic” și către „nicăieri”. Nimicul
devine un fel de țintă supremă care se instaurează obligatoriu după un periplu/
pelerinaj straniu al ființelor cuprinse de „frig”, „frică”, de „carne” și, în
loc să înspăimânte, provoacã o „bucurie” ciudată, ba chiar o stare de „fericire”,
prin degrevare totală de lumile sensului. Totul, întreg periplul labirintic al
sensului, cu peripeții nule, conduce parcă într-acolo. Iată un text, pe care îl
alegem oarecum întâmplător, căci aproape toate textele se situează la același
nivel, tipic însă pentru tot restul volumelor Ofeliei: „eram înveliți în fâșii
groase de carne și tremuram/ de frig. vorbeam doar prin semne. ne spuneam că/
lumea asta abia a apărut: că nu se știe încă ce este teama./ că doar noi ne temem
să vorbim ca nu cumva/ frigul să smulgă hălcile de carne de pe noi și/ noi să
plutim peste lume ca duhurile. și în timp/ ce semnele noastre se înmulțeau
odată cu frica,/ o zăpadă mai albă decât oasele primilor morți a / acoperit totul.
mergeam și urmele tălpilor noastre se imprimau/ în zăpadă ca vorbele celor ce-și
cheamă sfârșitul./ ne-am oprit în mijlocul lumii, am deschis gurile/ și-am
înghițit toată zăpada. și dintr-o dată, frigul ne-a/ amorțit oasele și toată carnea
s-a desprins de pe noi/ ca noi să ne putem ridica ușor peste lumea asta
nouã”.(o lume nouă). Imaginile recurente din alte poeme sunt cele ale „apei
negre” (vezi apa neagră), ale „înotului” penibil printr-o existențã diluvială,
cu „lumină neagră”, inversă, care schimbă conotațiile valorilor, de sens știute:
suferința nu erodează, ci vindecă prin epuizare și înstrăinare de o umanitate dezorientată
și epuizantă ea însăși. Poate e un fel de orfism invers, fără lirism și fără
ecou. Ceva din viziunile insolite ale Ofeliei Prodan amintește de aceeași
ciudată compenetranță a lumilor din textele lui Theodor Dună sau ale lui Dan
Coman. Este un efect douămiist, apocaliptic. Suflarea de viață este dată
invers, nu de spirit, ci de lut: „și pământul deschide/ o gură neagră imensă și
din adânc suflă/atâta viață peste noi cât să ne putem mișca”. (voi sunteți bolnavi).
Bucuria vine din „marea călătorie” spre lumea de dincolo; o bucurie
sui-generis, plină de „lumină” într-o drumeție săvârșită „pe sub apă” și într-o
comunicare interumană în care tuturor, în loc de cuvinte, din guri le țâșnește apa.
Scufundarea în neființă și în non-sens este, invers decât în tradiție, un
„semn” de viață, ba chiar o reînființare de lume, cu alte orbite gravitaționale.
Morții sunt cei care-i conduc pe cei vii. Viziunea confuziei lumilor este
foarte puternică în fiecare text în parte din acest volum fără ierarhie. E o
caracteristicã specifică acestei poete care-și desfășoară textele la nivelul ciudat
al firescului plat, așa-zicând. Straniul
și înfricoșătorul stau la un soi de nivel nul, fără frison, iar „frica” devine
pur hipnotică, fără efecte de zguduire, confundându-se cu existența de facto.
Forța umanității pare concentrată în voința oarbă de a muri (invers decât la
Schopenhauer....), iar umanitatea capătă un iz nou, apocaliptic-inedit, de
solidaritate-în-înstrăinare, de bucurie-în-moarte, de existență trează-în-nimicnicie
și de forță-în-neputință: „spune-ne ceva. dă-ne un semn,/ arată-ne un drum. mă
uit cu groază în soare./ este roșu și foarte mic./încerc să le arăt/ soarele,
dar apa îmi țâșnește pe gură./ toți se liniștesc. pornesc din nou la drum./
oasele mele zornăie ca niște monede/ [...]/ forța noastră a crescut enorm. Bolile
sunt mai puternice/ decât orice leac. în disperarea cu care/ne rotim în jurul
soarelui, fiecare se vede/ pe sine ca și cum ar exista cu adevărat”. Poetul e
un fel de psihopomp sinucigaș cu răni ce nu vorbesc, ci curmă viața cu întebările ei chinuitoare
cu tot.
Al treilea ciclu, Străinul
de sus, împinge lucrurile până la damnarea cea mai cumplitã. Dumnezeu însuși
e simțit ca „străin” de o umanitate ce își tratează zeul ca pe un oaspete ciudat.
Acesta este inițiat de un muritor, ba chiar de un mort. Divinitatea se mută
pentru totdeauna în terestritate: „Pentru mine nu mai este/ întoarcere în lumea
de sus”. E un Dumnezeu, care nu vorbește, ci „tace și ascultă” (suntem cumva în
anumite poeme ale lui Blaga?...) E un lucru profund, pe care poeta, aparent
naivă, îl descoperã pe cont propriu: Dumnezeu devine, poate așa cum preconiza Vattimo,
din autoritate paternă absolută, „prieten” și „frate” al umanității „de nicăieri”,
vindecându-se pașnic de propria-i transcendență (vezi au trecut ani) și unind
lumile „de sus” cu cele „de jos”. Nu vom insista în detalierea celorlalte
repere ale textelor.
Ciclul al 4-lea (Oameni
de nicăieri) e conceput ca o poveste fabuloasă în care Omul și Dumnezeul
apocalipsei se despart pașnic regăsindu-se ca „oameni de nicăieri” precum toți ceilalți.
Starea (poetică) propusă în final este „trezvia”, o stare de supra-conștiință,
dacă vrem, specifică revelației apocaliptice fără metaforă spre care poezia
bate în prezent, cum am mai spus-o și alte dăți, referindu-ne la poeții ultimei
generații. Efectul ofelizant (în sensul shakespearian, precizăm) al înecului
pașnic al existenței devenite oniroide la propriu în „trezvie” este și el
specialitatea acestei poete: „Spinii îmi intrã în trup./ Trupul meu nu mai
simte nicio durere./ Inspir parfumul trandafirilor sălbatici și alunec ușor în
apa întunecată”. Taina pururea obscură a vindecării de moarte prin moarte
devine sinonimă cu poezia ca atare și cu starea ciudată de „trezvie” pe care o
comunică în absența reflecției. Este probabil acesta volumul cel mai bun și cel
mai unitar al Ofeliei Prodan, în care se vede cel mai bine faptul că ea nu face
altceva decât să descrie o realitate în viziuni, depășind mai vechea voință de
poezie ce pare să fi apus odată cu mileniul.
Ștefania MINCU
vineri, 4 octombrie 2013
o fată a străzii
„am
bani, am libertate şi asta înseamnă ceva.
nu
depind de nimeni şi asta chiar înseamnă ceva.
nu m-aş
îndrăgosti pentru nimic în lume.
şi nu
sunt deloc misogin.”
aşa îmi
recitam în gând, ca pe cea mai
benefică
mantră, în timp ce mergeam pe bulevard
şi
firmele îşi aprindeau neoanele viu colorate.
şi
deodată am văzut chiar sub nasul meu
o mână
mică, negricioasă, murdară
cu
degete puţin noduroase.
am
ridicat privirea şi o fată a străzii îmi
zâmbea strâmb,
cu un
firicel de salivă în colţul buzelor crăpate,
aproape
violete. îmbrăcată doar într-o rochie lălâie,
soioasă,
aproape deşirată
cu părul
rar şi negru, încâlcit într-o coadă.
am
privit-o în ochi. şi-a ferit imediat privirea.
am
prins-o de bărbie
şi i-am
întors capul drept spre mine, voiam cu orice preţ
s-o
privesc în ochi, dar îşi ferea privirea cu îndârjire,
ceea ce
m-a îndârjit şi pe mine.
„îţi dau
o sută, dacă te uiţi în ochii mei!”. tăcea
cu ochii
strânşi. vântul adia uşor spre mine.
am
simţit mirosul ei până-n vintre:
miros
fad de transpiraţie şi urină, amestecat cu un miros
viu de
sălbăticiune. „îţi dau o mie!”,
am
plusat eu. nimic. nimic.
ameţit
şi furios am luat-o de mână
şi am
tras-o după mine.
nu s-a
împotrivit, chiar mă urma. am ajuns într-un gang
unde
mirosul puternic de urină acoperea mirosul ei.
am
lipit-o de un zid desenat cu grafitti
şi am
început s-o sărut. ţinea dinţii încleştaţi.
ochii
ei, tot strânşi. sângele mi-a inundat creierul.
i-am
sfâşiat rochia. un trup firav, negricios,
cu oase
subţiri, delicate.
cu o
mişcare brutală i-am desfăcut coapsele
şi am
ridicat-o în braţe. am mirosit-o din nou.
sălbăticiunea
din ea se trezise.
nu mai
vedeam nimic, nu mai ştiam nimic.
sălbăticiunea
mea ucidea cu furie sălbăticiunea ei.
nu s-a
zbătut, n-a ţipat,
n-a scos
un geamăt sau un cuvânt
sau
poate n-am mai auzit eu. am lăsat-o jos strângând-o de gât,
sufocând-o.
voiam s-o privesc în ochi
acum mai
mult ca oricând. a horcăit scurt.
avea
ochi negri şi adânci ca iadul.
luni, 5 august 2013
poeme cu poeţi controversaţi
poem
mistic cu Muri
orbecăiam prin întuneric
după întrerupător
moliile îmi devorau hainele
fluturii de noapte mă plesneau
cu aripile lor imense
peste faţă
rozătoarele îmi ronţăiau
cu zel unghiile de la degete şi pielea de prisos
greierii ţîrîiau insistent din pat
şi de sub pat
eu tot orbecăiam
şi cînd am găsit întrerupătorul
în lumina chioară
l-am văzut pe Muri
împăienjenit cu un pahar de vodcă
în faţă plîngînd amarnic
şi abia zicînd printre suspine :
“adevăr grăiesc vouă
în noaptea asta unul dintre voi
îmi va lua locul
dar”, făcu el o pauză ridicînd arătătorul în aer
“de vei fi tu acela
adă-mi încă 50 de vodcă
şi 1000 de chelneriţe fragede nurlii
cu şorţurile mai albe
ca lumina zilei
care să dea buzna peste mine
şi eu absolut peste toate!”.
orbecăiam prin întuneric
după întrerupător
moliile îmi devorau hainele
fluturii de noapte mă plesneau
cu aripile lor imense
peste faţă
rozătoarele îmi ronţăiau
cu zel unghiile de la degete şi pielea de prisos
greierii ţîrîiau insistent din pat
şi de sub pat
eu tot orbecăiam
şi cînd am găsit întrerupătorul
în lumina chioară
l-am văzut pe Muri
împăienjenit cu un pahar de vodcă
în faţă plîngînd amarnic
şi abia zicînd printre suspine :
“adevăr grăiesc vouă
în noaptea asta unul dintre voi
îmi va lua locul
dar”, făcu el o pauză ridicînd arătătorul în aer
“de vei fi tu acela
adă-mi încă 50 de vodcă
şi 1000 de chelneriţe fragede nurlii
cu şorţurile mai albe
ca lumina zilei
care să dea buzna peste mine
şi eu absolut peste toate!”.
poem
cu Octavian Soviany
Era
toamnă şi ne întorceam de la Brăila,
de
la un festival balcanic de poezie.
Soviany
se îmbătase crunt.
A
urcat în tren exact cu o secundă
înainte
să plece. Vorbea vrute şi nevrute.
Când
cu voce tare, când abia inteligibil.
La
un moment dat mă sună
maică-mea
să mă întrebe cum a fost.
Şi
Soviany cu lacrimi în ochi îngaimă:
„Ce
n-aş da să am şi eu o mamă
ca
a ta, care să mă iubească,
să
aibă grijă de mine şi să-mi facă
de
mâncare!” Apoi continuă
frecându-şi
cu dosul palmei ochii umflaţi:
„Spune-i
aşa mamei tale:
că-s
un biet copil orfan şi să mă înfieze
şi
mai spune-i c-o iubesc mult
şi-o
să fiu băiat cuminte
dacă
îmi face de mâncare!” Şi plângea
Soviany
înfundat ştergându-şi
din
când în când nasul cu mâneca.
Îi
spun mamei cam pe ocolite
despre
ce este vorba, în timp ce
mă
uit la Soviany, care tocmai
adormise
pe scaun în tren
cu
vârful bărbiei împungându-i pieptul.
Răsufla
uşor ca un copil obosit
şi
un zâmbet blând îi însenina chipul aspru.
Secretul
poetului Traian Coşovei
Poetul
Traian Coşovei are o birmaneză
care nu doarme niciodată
şi bea bere la pet împreună cu el,
în timp ce-l ascultă cum declamă
molcom poeme molcome.
Din când în când, poetul Traian Coşovei
care nu doarme niciodată
şi bea bere la pet împreună cu el,
în timp ce-l ascultă cum declamă
molcom poeme molcome.
Din când în când, poetul Traian Coşovei
se
uită cu coada ochiului la birmaneză.
Birmaneza e foarte atentă şi îl îngână
pe poetul Traian Coşovei atât de bine încât
nu se mai ştie cine declamă poemul.
Când berea şi poemul se termină,
poetul Traian Coşovei o aşază cu delicateţe
pe birmaneză pe un scaun cu spătar înalt
la masa de scris. Birmaneza
intră într-o transă efervescent-creatoare
şi scrie sute de poeme molcome
pe care poetul Traian Coşovei le strânge
Birmaneza e foarte atentă şi îl îngână
pe poetul Traian Coşovei atât de bine încât
nu se mai ştie cine declamă poemul.
Când berea şi poemul se termină,
poetul Traian Coşovei o aşază cu delicateţe
pe birmaneză pe un scaun cu spătar înalt
la masa de scris. Birmaneza
intră într-o transă efervescent-creatoare
şi scrie sute de poeme molcome
pe care poetul Traian Coşovei le strânge
cu
grijă într-un dosar şi le publică
pe
la sfârşitul anului la editura Tracus Arte.
Einstein
(ţestoasa
lui Marin Mincu)
vine
Einstein călare pe carapace
pufăind
din trabuc
şi
învârtind lasoul deasupra capului
şi
zice: eu am vână de muşchetar
ca
stăpânul meu dom prof. Marin Mincu
eu
m-am bătut cu Richelieu şi cu Milady de Winter
am
colindat toate tavernele din Paris
şi-am
băut cot la cot cu D'Artagnan,
Athos, Porthos şi Aramis
am
pedigree serios
dar
voi nu mă credeţi voi ziceţi
că
semăn mai degrabă a cowboy
şi
că am jucat numai
în filme western
păi
voi chiar nu ştiaţi
că
eu şi când nu par să fiu cel care sunt cu adevărat
de
fapt tot bătrânul Einsten sunt
cel
care vine de la Răsărit călare pe carapace
şi
vă pune pe toţi la respect
laşilor,
nătângilor, urechiştilor, semidocţilor
păi
voi cu mine, marele muşchetar Einstein,
îndrăzniţi să vă puneţi?
coşmar
mistic elementar
făcusem
o infecţie urâtă la măseaua de minte
am avut dureri cumplite toată ziua
am luat antibiotice calmante ceaiuri peste ceaiuri
şi spre seară m-am băgat resemnată sub plapumă
am căzut imediat într-un somn adânc
şi-am visat un om ras chilug
cu o privire hipnotică de profet nebun sau de nebun profet
nu-mi dădeam prea bine seama de ce anume
îmi spunea că este fratele marius
şi că are misiunea divină de a mă converti
fugeam de el dar degeaba mă urmărea obsedant
şi când îmi predica mai înflăcărat
decât Petru şi Pavel la un loc
când mă blestema de mă treceau toţi fiorii iadului
neştiind cum naiba să mai scap
m-am concentrat intens şi m-am reîncarnat definitiv
într-o ţestoasă ninja adeptă a nonviolenţei
şi doldora de înţelepciune zen
care în câteva minute l-a convertit simultan
pe fratele marius la toate religiile
mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria umanităţii
am avut dureri cumplite toată ziua
am luat antibiotice calmante ceaiuri peste ceaiuri
şi spre seară m-am băgat resemnată sub plapumă
am căzut imediat într-un somn adânc
şi-am visat un om ras chilug
cu o privire hipnotică de profet nebun sau de nebun profet
nu-mi dădeam prea bine seama de ce anume
îmi spunea că este fratele marius
şi că are misiunea divină de a mă converti
fugeam de el dar degeaba mă urmărea obsedant
şi când îmi predica mai înflăcărat
decât Petru şi Pavel la un loc
când mă blestema de mă treceau toţi fiorii iadului
neştiind cum naiba să mai scap
m-am concentrat intens şi m-am reîncarnat definitiv
într-o ţestoasă ninja adeptă a nonviolenţei
şi doldora de înţelepciune zen
care în câteva minute l-a convertit simultan
pe fratele marius la toate religiile
mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria umanităţii
poem
cu andrei doboş iluminat
sub
un cocotier, stă perfect
nemişcat
andrei doboş.
în
lotus. păsări colibri ciripesc
ştiute,
dar mai ales neştiute.
andrei
inspiră, andrei expiră.
pieptul
se ridică, pieptul se coboară.
muşchii
abdominali, asemenea.
andrei
întredeschide
un
ochi ataraxic: cineva a pus
pe
taburetul din faţa lui
un
trabuc cu iarbă înmiresmată
învelit
în foi de papirus.
întrebarea
este: evitabil sau inevitabil?
răspunsul
se prăbuşeşte
odată
cu o nucă de cocos drept
în
moalele capului.
poem
cu hose pablo debusolat
într-o
dimineaţă frumoasă de iarnă
când zăpada se înălţase de doi metri în
curtea bunicii şi strălucea în soare
şi eu stăteam cuminte sub plapumă
tremuram şi beam ceai după ceai
fiind groaznic de răcit
mi s-a părut că aud un zgomot mic la început
dar care creştea secundă
după secundă până când n-am mai
rezistat m-am ridicat de sub plapuma
groasă şi-am privit pe fereastră uluit
un tank nou nouţ din care ieşeau
unul câte unul nişte mascaţi ciudaţi
care în câteva secunde ne-au montat boilerul
când zăpada se înălţase de doi metri în
curtea bunicii şi strălucea în soare
şi eu stăteam cuminte sub plapumă
tremuram şi beam ceai după ceai
fiind groaznic de răcit
mi s-a părut că aud un zgomot mic la început
dar care creştea secundă
după secundă până când n-am mai
rezistat m-am ridicat de sub plapuma
groasă şi-am privit pe fereastră uluit
un tank nou nouţ din care ieşeau
unul câte unul nişte mascaţi ciudaţi
care în câteva secunde ne-au montat boilerul
joi, 28 februarie 2013
Azi la cenaclul Universitas
moderat de domnul prof. Mircea Martin, la ora 18:30, în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, voi citi poezie alături de Cătălina Bălan.
vă aşteptăm cu drag!
vă aşteptăm cu drag!
miercuri, 27 februarie 2013
o cronică la Călăuza....
....pe hyperliteratura, semnată de Dorin Mureşan http://hyperliteratura.ro/calauza/
duminică, 10 februarie 2013
marți, 29 ianuarie 2013
Dublu Tolle
În numărul 10-11 din 2012 al revistei Vatra, mi-a apărut
un poem în... două versiuni.
Rubrica unde e poemul meu se cheamă: tolle lege si e pe prima
pagină. Rubrica unde este parodia lui Lucian Perţa la poemul meu se cheamă
contra tolle şi este pe ultima pagină.
Iată-le mai jos pe amândouă, în sens invers:
Apolodor cel limbut
în lectura lui Lucian Perţa
Vocea muzei mele e tulburătoare
pe muza mea o cheamă, firesc, Apolodor;
ea toată ziulica altă treabă nu are
decât să-mi dicteze cu spor
poeme, cuvânt cu cuvânt, file cu file,
cu o insistenţă şi o nerăbdare
de parcă-n următoarele trei zile
lumea ar trebui să fie devorată
şi doar poemele mele, din fericire,
ar putea salva lumea şi oamenii deodată
criticii sunt exasperaţi
de situaţie şi nu mai ştiu
ce să facă pentru a fi ascultaţi,
ajungând la concluzia că tot ceea ce scriu
este atât de neobişnuit şi frapant,
încât nu poate fi
decât opera unui elefant
insinuează cum că eu,
din noapte în zi,
scriu numai şi numai în pat
acuma, să mă ierte Dumnezeu
că am strigat, mă rog, am ţipat
la ei, spunându-le că sunt penibili,
după cum s-a şi demonstrat
prea se cred ei invincibili,
capabili să scoată chiar şi limba,
oricând şi la orice poet
fără îndoială că sunt subiectivi, adică
spun şi scriu puţin despre o carte mare
şi foarte mult despre o carte mică
acum nu zic eu că se vor schimba,
dar de-ar citi şi-n engleză poemele mele,
ar gândi, poate, ca un şahist – mult
mai concret!
Apolodor cel limbut şi preoţii
de Ofelia Prodan
lui Günter Grass
vocea lui Apolodor este divină
e sufi cient să rostească două-trei silabe
dintr-un cuvânt şi se petrec minuni
dar Apolodor este cam limbut
şi la cât de mult vorbeşte
minunile se petrec fără contenire
în ţara lui Apolodor oamenii
s-au obişnuit atât de mult cu minunile
încât nu mai deosebesc cu niciun chip
o minune de o întâmplare obişnuită
preoţii sunt exasperaţi
ţin concilii peste concilii
şi discută aprins problema
până când ajung la concluzia
că cea mai bună soluţie
este să-i reteze
de la rădăcină limba lui Apolodor
iau cu ei un cuţit de măcelar
şi în miez de noapte intră tiptil
în casa lui Apolodor care doarme neîntors
îi leagă mâinile la spate
Apolodor se trezeşte şi vrea să ţipe
dar imediat un preot îi apucă bine limba
i-o retează şi o pune într-un săculeţ
limba se zvârcoleşte se răsuceşte de durere
vrea să vorbească şi chiar vorbeşte
dinăuntrul săculeţului şi iar se petrec minuni
fără şovăială preoţii aprind un rug
scot limba din săculeţ şi o aruncă în fl ăcări
privind satisfăcuţi cum limba se face
scrum
acum preoţii şi toată lumea aşteaptă
o minune oricât de mică
dar degeaba – Apolodor e mut ca un peşte
tot în topuri
Când m-am întors din vacanţă am observat că a mea Călăuza se mai urcase în două topuri şi în primele zile ale acestui an. Aşa că nu mai ştiu cine a petrecut mai bine de sărbători: eu sau ea...
Este vorba de topul criticului Doris Mironescu, în bilanţul editorial al revistei Suplimentul de cultură şi de topul lui Şerban Axinte, în Observator cultural. Întrucât Şerban Axinte vorbeşte despre fiecare din cărţile menţionate, citez şi eu aceste rânduri despre cartea mea:
Ofelia Prodan compune în Călăuza (Cartea Românească) naraţiuni uşor parabolice, care integrează viziuni nerealizate complet, dar care, tocmai din acest motiv, imprimă ideea de proces, de căutare repetată, de călătorie prin decoruri în continuă modificare. Totul este orientat spre un alt plan, spre „un Dincolo cu frontiere permeabile şi fragile". (Şerban Axinte)
Este vorba de topul criticului Doris Mironescu, în bilanţul editorial al revistei Suplimentul de cultură şi de topul lui Şerban Axinte, în Observator cultural. Întrucât Şerban Axinte vorbeşte despre fiecare din cărţile menţionate, citez şi eu aceste rânduri despre cartea mea:
Ofelia Prodan compune în Călăuza (Cartea Românească) naraţiuni uşor parabolice, care integrează viziuni nerealizate complet, dar care, tocmai din acest motiv, imprimă ideea de proces, de căutare repetată, de călătorie prin decoruri în continuă modificare. Totul este orientat spre un alt plan, spre „un Dincolo cu frontiere permeabile şi fragile". (Şerban Axinte)
vineri, 4 ianuarie 2013
SemneBune despre Călăuza
Primul semn despre Călăuza chiar pe SemneBune. De la Arnoux Maz.
Ofelia Prodan, un stalker in poezia de azi - link!
Ofelia Prodan, un stalker in poezia de azi - link!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)