Aflată deja la al șaptelea volum de versuri al ei, Ofelia
Prodan continuă să fie la fel de prolifică și de tenace. Scrierea poeziei, în
ipostaza în care o înțelege ea pare să fie unica-i îndeletnicire, aproape obsesivă
și acaparantă până la a dezvolta, în propriile-i texte un fenomen de
autoinducție în care spectrele textuale sunt permanent exhibate în prim-plan ca
reale, iar cele reale se coagulează fictiv în corp textual. Cred că am scris
despre volumele ei de cel puțin patru ori. Poezia ei a devenit treptat aglutinantă,
așa-zicând, părând că-și absoarbe autorul, deși acesta scrie atent și lucid, fără
discrepanțeși fără vocabule în plus sau în minus.
Primul ciclu (Scurt-metraje)
are un titlu perfect aderent: sunt câteva poeme-scenariu pornind de la care,
atât un amator, cât și un profesionist, ar putea realiza la propriu niște
micro-capodopere ale filmului mut pe tema sinuciderii sau a violului,
distrugând programatic orice urmă de dramatism sau de inefabil, lăsând imaginile
să vorbească de la sine. O intoleranță totală față de enigma vie a vieții pare
să dicteze aceste autoexecuții efectuate prin scris. Sunt scene programate-și-reale,
derulate plat și cu maximă economie de cuvinte; mai mult, cu un fel de
infantilism suveran pe care Ofelia Prodan și-l poate adjudeca de acum ca pe o
marcă proprie de autenticitate. Iată o astfel desinucidere, descrisă ca un
ritual economicos, cu nicio mișcare în plus fațã de logica-i intrinsecă: „Era
singură acum. Se îmbrăcă în cel/ mai frumos capot și găti toate felurile / de mâncare.
Aranjă cu grijă mâncarea pe/ masă. În centru, tortul cu vișine.// Se uită la
masa încărcată și zâmbi/ mulțumită. Se spălă pe mâini, se așeză/ pe un scaun și
scoase din buzunar un tub lung/ și alb. Goli tubul cu două pahare pline/ cu apã
rece.// Zâmbi din nou și rămase pe scaun/ privind masa încărcată cu bucate
gustoase/ și din când în când, tortul cu vișine”. Din păcate, astfel de
scenarizări ale propriei ieșiri din viață există atestate și în realitate; cu
alte cuvinte, ele nu sunt pure ficțiuni poetice. Autenticitatea este garantată
în mod ciudat, prin însăși stranietatea realului.
Al doilea ciclu, 2.
Străinii dintre lumi, conține proiecții ceva mai largi, în care lumea morților
și a viilor sunt compenetrante. Percepția condiției existențiale nu mai are acel
aer de comedie bufă din trama volumelor ei mai vechi, sunt trăite în toată
perplexitatea lor neutră, pe propria persoană și împărtășite laolaltă cu
ceilalți, cu lumea, prin imagini de apocalipsă naiv-apocrifă, trecute
insesizabil printr-un proces de suprainvestire expresionist-suprarealistă. Ceva
ce se produce în concomitență cu o anumită trăire personală este investit
imediat cu un sens supradimensionat transformându-se în texte ce s-ar putea
numi alegorii vide ale realului. Ele nu mai trimit la un sens anume, ci la un context.
Subiectul liric nu mai există decât ca parte a acestui context general,
împãrtãșit de toți. Un fel de premoniții obscure capătă corp și se manifestă
automat, devenind viziune de sine stătătoare și provocând, pe ansamblul
volumului, un iz special și o impresie ce nu se șterge, aceea că suprainvestiția
de sens este însuși realul – care, lipsit totalmente de sens, se debordă pe
sine – și în care poetul este acum o „călăuză” sui-generis a muritorilor (un
fel de nemorți/ nevii), totdeauna către „nimic” și către „nicăieri”. Nimicul
devine un fel de țintă supremă care se instaurează obligatoriu după un periplu/
pelerinaj straniu al ființelor cuprinse de „frig”, „frică”, de „carne” și, în
loc să înspăimânte, provoacã o „bucurie” ciudată, ba chiar o stare de „fericire”,
prin degrevare totală de lumile sensului. Totul, întreg periplul labirintic al
sensului, cu peripeții nule, conduce parcă într-acolo. Iată un text, pe care îl
alegem oarecum întâmplător, căci aproape toate textele se situează la același
nivel, tipic însă pentru tot restul volumelor Ofeliei: „eram înveliți în fâșii
groase de carne și tremuram/ de frig. vorbeam doar prin semne. ne spuneam că/
lumea asta abia a apărut: că nu se știe încă ce este teama./ că doar noi ne temem
să vorbim ca nu cumva/ frigul să smulgă hălcile de carne de pe noi și/ noi să
plutim peste lume ca duhurile. și în timp/ ce semnele noastre se înmulțeau
odată cu frica,/ o zăpadă mai albă decât oasele primilor morți a / acoperit totul.
mergeam și urmele tălpilor noastre se imprimau/ în zăpadă ca vorbele celor ce-și
cheamă sfârșitul./ ne-am oprit în mijlocul lumii, am deschis gurile/ și-am
înghițit toată zăpada. și dintr-o dată, frigul ne-a/ amorțit oasele și toată carnea
s-a desprins de pe noi/ ca noi să ne putem ridica ușor peste lumea asta
nouã”.(o lume nouă). Imaginile recurente din alte poeme sunt cele ale „apei
negre” (vezi apa neagră), ale „înotului” penibil printr-o existențã diluvială,
cu „lumină neagră”, inversă, care schimbă conotațiile valorilor, de sens știute:
suferința nu erodează, ci vindecă prin epuizare și înstrăinare de o umanitate dezorientată
și epuizantă ea însăși. Poate e un fel de orfism invers, fără lirism și fără
ecou. Ceva din viziunile insolite ale Ofeliei Prodan amintește de aceeași
ciudată compenetranță a lumilor din textele lui Theodor Dună sau ale lui Dan
Coman. Este un efect douămiist, apocaliptic. Suflarea de viață este dată
invers, nu de spirit, ci de lut: „și pământul deschide/ o gură neagră imensă și
din adânc suflă/atâta viață peste noi cât să ne putem mișca”. (voi sunteți bolnavi).
Bucuria vine din „marea călătorie” spre lumea de dincolo; o bucurie
sui-generis, plină de „lumină” într-o drumeție săvârșită „pe sub apă” și într-o
comunicare interumană în care tuturor, în loc de cuvinte, din guri le țâșnește apa.
Scufundarea în neființă și în non-sens este, invers decât în tradiție, un
„semn” de viață, ba chiar o reînființare de lume, cu alte orbite gravitaționale.
Morții sunt cei care-i conduc pe cei vii. Viziunea confuziei lumilor este
foarte puternică în fiecare text în parte din acest volum fără ierarhie. E o
caracteristicã specifică acestei poete care-și desfășoară textele la nivelul ciudat
al firescului plat, așa-zicând. Straniul
și înfricoșătorul stau la un soi de nivel nul, fără frison, iar „frica” devine
pur hipnotică, fără efecte de zguduire, confundându-se cu existența de facto.
Forța umanității pare concentrată în voința oarbă de a muri (invers decât la
Schopenhauer....), iar umanitatea capătă un iz nou, apocaliptic-inedit, de
solidaritate-în-înstrăinare, de bucurie-în-moarte, de existență trează-în-nimicnicie
și de forță-în-neputință: „spune-ne ceva. dă-ne un semn,/ arată-ne un drum. mă
uit cu groază în soare./ este roșu și foarte mic./încerc să le arăt/ soarele,
dar apa îmi țâșnește pe gură./ toți se liniștesc. pornesc din nou la drum./
oasele mele zornăie ca niște monede/ [...]/ forța noastră a crescut enorm. Bolile
sunt mai puternice/ decât orice leac. în disperarea cu care/ne rotim în jurul
soarelui, fiecare se vede/ pe sine ca și cum ar exista cu adevărat”. Poetul e
un fel de psihopomp sinucigaș cu răni ce nu vorbesc, ci curmă viața cu întebările ei chinuitoare
cu tot.
Al treilea ciclu, Străinul
de sus, împinge lucrurile până la damnarea cea mai cumplitã. Dumnezeu însuși
e simțit ca „străin” de o umanitate ce își tratează zeul ca pe un oaspete ciudat.
Acesta este inițiat de un muritor, ba chiar de un mort. Divinitatea se mută
pentru totdeauna în terestritate: „Pentru mine nu mai este/ întoarcere în lumea
de sus”. E un Dumnezeu, care nu vorbește, ci „tace și ascultă” (suntem cumva în
anumite poeme ale lui Blaga?...) E un lucru profund, pe care poeta, aparent
naivă, îl descoperã pe cont propriu: Dumnezeu devine, poate așa cum preconiza Vattimo,
din autoritate paternă absolută, „prieten” și „frate” al umanității „de nicăieri”,
vindecându-se pașnic de propria-i transcendență (vezi au trecut ani) și unind
lumile „de sus” cu cele „de jos”. Nu vom insista în detalierea celorlalte
repere ale textelor.
Ciclul al 4-lea (Oameni
de nicăieri) e conceput ca o poveste fabuloasă în care Omul și Dumnezeul
apocalipsei se despart pașnic regăsindu-se ca „oameni de nicăieri” precum toți ceilalți.
Starea (poetică) propusă în final este „trezvia”, o stare de supra-conștiință,
dacă vrem, specifică revelației apocaliptice fără metaforă spre care poezia
bate în prezent, cum am mai spus-o și alte dăți, referindu-ne la poeții ultimei
generații. Efectul ofelizant (în sensul shakespearian, precizăm) al înecului
pașnic al existenței devenite oniroide la propriu în „trezvie” este și el
specialitatea acestei poete: „Spinii îmi intrã în trup./ Trupul meu nu mai
simte nicio durere./ Inspir parfumul trandafirilor sălbatici și alunec ușor în
apa întunecată”. Taina pururea obscură a vindecării de moarte prin moarte
devine sinonimă cu poezia ca atare și cu starea ciudată de „trezvie” pe care o
comunică în absența reflecției. Este probabil acesta volumul cel mai bun și cel
mai unitar al Ofeliei Prodan, în care se vede cel mai bine faptul că ea nu face
altceva decât să descrie o realitate în viziuni, depășind mai vechea voință de
poezie ce pare să fi apus odată cu mileniul.
Ștefania MINCU
