o singură planetă de foc

micuţei japoneze

suntem două planete depărtate de soare
unde totul e doar gheaţă şi frig
unde nimic nu va creşte vreodată
iar deasupra e o linişte şi o lumină superbă
numai când ne apropiem auzim vuietul din interior
şi atunci ne desprindem de pe traiectoriile noastre
şi rătăcim prin spaţiul întunecat
până când o stea de mii de ori mai strălucitoare
decât soarele nostru
ne va atrage cu o forţă atât de uriaşă
încât vom gravita în jurul ei
ca şi cum am fi o singură planetă de foc

4 poeme pentru micuţa japoneză

Un bar şi castane uriaşe

Sunt singur în barul
de la intersecţia celor
două străzi cu nume de savanţi
şi privesc prin fumul des
siluetele aplecate ale
celorlalţi. Aşadar eu sunt aici
singur şi îi privesc
pe ceilalţi, oare ei m-au zărit măcar?
După cum beau şi trăncănesc
aş putea concluziona că
sunt invizibil. M-aş putea supăra
sau aş putea comanda din nou
un pahar cu vodcă pură
şi probabil că aş ţine pe loc
un discurs fenomenal despre
acţiunea zgomotului de fond
asupra creierului uman
sau despre utilitatea potenţială
a particulelor de antimaterie,
însă fug de ridicol
şi cum nimic nu mă poate scoate din
starea mea, stau aşa invizibil
şi ascult cu o plăcere abia descoperită
trăncănelile lor care se aud
în surdină
ca foşnetul frunzelor
uscate când trec toamna pe
trotuarul unde plesnesc castane uriaşe
din faţa blocului meu.



Invizibilul

Stau în picioare în autobuz
şi mă ţin bine de bară. De spatele
meu se freacă o burtă. Mi-e totuna
dacă e burta unei femei sau
a unui bărbat, gustul meu estetic
se simte agresat.
Un aurolac spune o rugăciune
cu mâna mică murdară
întinsă spre fiecare.
Fiecare se uită în sus sau
în jos. Depinde. Aurolacul
coboară la următoarea staţie
scobindu-se în nas
şi trăgându-şi pantalonii
cam largi cu cealaltă mână.
Între timp a urcat un bătrân
în halat şi-n papuci care
gesticulează larg şi vorbeşte
cu o persoană invizibilă.
Discuţia lor este foarte
animată. Se pare că persoana
invizibilă e un bun interlocutor.
Bătrânul îi spune: "Nemernicul
de vânzător nu mi-a dat
tot restul!". Nu ştiu ce spune
invizibilul, dar bătrânul râde:
"Ştii că ai dreptate? La asta
nu mă gândisem!"


Vladimir

Azi am văzut un copil cu
o ţestoasă în braţe. Fără să vreau
i-am zâmbit şi l-am întrebat
cum o cheamă. "Vladimir!"
A răspuns puştiul super încântat.
"Ieri i-am povestit
cum am fugit din spital
pentru că nu-mi plac injecţiile.
Şi Vladimir mi-a spus
că aşa ar fi făcut şi el,
dar nu din cauza injecţiilor
ci pentru că nu-i place
mirosul de spital." Capul lui
Vladimir atârna cam molatic.
Era cald şi probabil că îi era sete.
Am mers cu puştiul la râu
şi pe drum Vladimir s-a retras cu totul
în carapace. L-am lăsat jos
în iarba umedă. Vladimir a ieşit
din carapace şi a început
să meargă încet. I-am zis puştiului
să-l lăsăm să se ducă singur
unde are el chef. Dar Vladimir
a întors capul şi a spus cu o voce
de bătrân: "Unde să merg?
Nu mai am pe nimeni şi în plus
furnicile astea roşii nu mă lasă
deloc să dorm noaptea."
Se făcuse frig, se întuneca
şi puştiul a dispărut
după un tufiş cu Vladimir
în braţe.

Vecinul de la etajul 9

Mă uitam la lume de pe balcon
şi aud vâjâindu-mi pe lângă
urechi un obiect de dimensiuni
mari. Se sparge de trotuar
cu zgomot, în mii de bucăţi
încât nici n-apuc să-mi dau
seama ce a fost. Mă uit în sus
şi îl văd pe vecinul de la
etajul 9 rânjind satisfăcut
şi frecându-şi palmele.
Afară e cald, e soare
şi fetele se plimbă două
câte două. Aud iar un vâjâit
pe lângă urechi. Iar n-apuc
să văd despre ce este vorba.
Mă uit în sus şi îl văd
pe vecin frecându-şi palmele
bucuros. Aşa ceva nu se poate!
îmi zic în gând, tot privind în sus
şi exact atunci
vecinul plonjează în gol
făcându-mi în cădere cu mâna
un simpatic semn de adio.

Venezia, 2009

despre singurătate

nu există singurătate. cineva trebuie
să fi spus cândva şi chestia asta. cineva
trebuie să fi spus şi că tot ceea
ce contează e să trăieşti
printre oameni, să fii asemeni lor.
mie îmi par teorii de doi bani ca nişte lentile

bine şlefuite prin care dacă priveşti lumea
te simţi un fel de savant. unul care
observă tot, noteză tot în caietul lui îndoit
pe la colţuri, pătat de cafea şi
căruia îi vin dintr-odată în minte mii de idei
ce pot revoluţiona omenirea, dar desigur,
toate utopice.

nu mi-e teamă de singurătate
ba chiar mi-e dragă. e ca o zână bună
şi mică, atât de mică încât o poţi lua în palmă
şi îi poţi privi cu încântare aripile
străvezii. ea ar zbura
departe, îndeplinindu-ţi cine ştie ce dorinţă
secretă, dar se aşează în palma ta

şi te priveşte cuminte şi curioasă în ochi.

la Viena

Trieste, 2009

Porto

2 poveşti de Crăciun pentru Dănuţ

steaua căzătoare

eram copil şi nu-mi plăcea să mă culc devreme. se ruga mama de mine, îmi promitea toate jucăriile pe care le visam doar doar să intru sub plapumă, să închid ochii şi să adorm uşor. într-o seară n-am mai rezistat. am înghiţit două linguriţe de zahăr şi-am tulit-o din casă. mergeam aiurea pe străzi şi tare îmi mai plăcea să privesc ferestrele luminate şi stelele căzătoare. deodată am văzut una uriaşă coborând în mare viteză chiar spre mine. m-am aşezat în dreptul ei cu mâinile şi picioarele larg desfăcute şi aşteptam. am prins-o la timp. era foarte frumoasă strălucitoare, te orbea lumina ei. era a mea şi numai a mea. în seara aceea mama nu m-a primit în casă, în seara aceea i-am povestit stelei căzătoare cât de greu este să adormi, când pe pământ nopţile sunt atât de minunate şi oricând se poate întâmpla ceva.

the power

în Brooklyn, locuia un rapper bătrân. spre seară îl puteai vedea cum merge cocoşat cu un casetofon uriaş în mână, abia ţinându-se pe picioarele lui subţiri ca de spiriduş. când ajungea la colţul străzii se oprea, lăsa jos casetofonul şi îşi îndrepta spatele. în jurul lui se adunau toţi copiii. se strângeau aproape, cât puteau de aproape. aşteptau ceva. muzica nu era niciodată aceeaşi. în seara aceasta era Snap. puterea intra miraculos în trupul bătrânului rapper şi el începu să danseze atât de meseriaş că toţi puştii rămaseră cu gurile căscate şi uitară să mestece guma. faţa rapperului lucea ca sub lumina reflectoarelor. dacă cineva s-ar fi uitat atunci atent la faţa lui ar fi văzut un zâmbet timid. copiii aplaudau fluierau şi strigau la el să mai danseze. dar rapperul se cocoşă la loc, îşi luă casetofonul şi dispăru.

poveşti pentru Dănuţ

bătrânul, Miriam şi bacilii

bătrânul locuieşte cu roşcata Miriam într-o cămăruţă la subsol. când bate o dată din palme, Miriam repetă în neştire cu o voce subţire, psalmul 50. „Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta!” ecoul vocii lui Miriam răsună grav în cămăruţa cu două ferestruici opace, bine închise zi şi noapte. fustele lungi lovesc într-un ritm solemn podelele şi papucii ei de catifea se reflectă în ochii lacomi ai bătrânului ca elitrele a doi scarabei. aerul supraîncălzit se umple cu miros de cărnuri grele. mâinile tinerei Miriam împreunate la piept se desprind de trup şi plutesc spre cele două ferăstruici. în timp ce buzele sângerii se deschid şi se închid cucernic, aerul proaspăt de afară pătrunde brutal în plămânii infestaţi cu bacili koch ai inocentei Miriam.

visul unui bărbat

înainte să adorm mă bântuie imaginea unei femei obeze pe un scaun, cu sânul alb atârnându-i printre bretelele rochiei şi pruncul ei sugând cu ochii închişi. când mă trezesc, mă simt de parcă toată noaptea, eu am fost pruncul de la sânul femeii obeze. cu cât trece timpul, mă simt din ce în ce mai aproape de femeia imaginară. mi s-a părut azi că o văd printre oamenii înghesuiţi în autobuz. când m-am apropiat de ea, mi-a zâmbit indiferent. am văzut că strângea cu disperare la piept o păpuşă imensă murdară, cu o baterie la spate. scotea sunete mici ascuţite. atunci, am închis ochii dorindu-mi să fiu eu păpuşa aceea.

gaura de şarpe

cineva îmi şoptise odată să caut în pământ o gaură de şarpe şi să-mi spun acolo cu voce tare, dorinţa cea mai puternică, pe la apusul soarelui. uitasem totul între timp. dorinţele mele se împlineau sau nu, apele creşteau şi ieşeau din matca lor inundând pământul şi toate găurile de şarpe pe care le cunoşteam. într-o zi am ştiut că murisem, deşi toate erau la fel: mama îmi făcea ceai dimineaţa, ea îşi bea cafeaua singură în bucătărie, apoi întorcea ceaşca să ghicească. mi-a spus că de trei ori m-am trezit peste noapte şi că de fiecare dată strigam tare într-o limbă neînţeleasă, cu atâta disperare, încât l-a chemat pe tata, m-au luat pe sus şi m-au dus în grabă mare la ape, dar toate apele s-au retras. a rămas o groapă mare asupra căreia eu m-am aplecat ca prin vis şi-am strigat în limba aceea necunoscută dorinţa mea. apoi m-au dus iar pe braţe acasă, m-au aşezat în pat şi eu am dormit liniştită până în zori când am ştiut din nou că murisem şi toate erau de parcă nu se întâmplase nimic.

fata de sub ape

am chemat-o seara pe malul mării. stăteam faţă în faţă pe nisipul rece. doar vuietul apelor se auzea. ne-am aşezat pe nisip cu picioarele încrucişate şi i-am spus şoptit: noaptea, când visez urât, te strig prin somn. nu ştiu numele tău. nu ştiu cu ce nume te chem. dar mă liniştesc repede, apoi adorm ca un prunc. până spre dimineaţă, când ies afară şi te văd cum mergi prin apă, cum apa îţi trece de umeri, apoi de creştet, dar tu mergi şi mergi mai departe. stai sub mare ziua întreagă. eu te aştept până când soarele se apropie de mare şi apa capătă reflexe roşiatice. atunci, te văd cum ieşi de sub ape învelită cu părul lung ud şi treci pe lângă năvoadele pescarilor, te duci drept la cherhana şi vorbeşti cu ei până târziu. se spune că a doua zi prind mult peşte. ea tăcea. i-am pus la gât un colier de scoici colorate şi am sărutat-o pe frunte cu ochii închişi. m-am trezit în pat cuprins de frisoane şi urlând un nume straniu, într-o limbă aşa cum îmi imaginam eu că se vorbeşte sub ape.

Athens

Bu Liu

poem de daniel

frigul urcă încet pe sub piele,
pe gât,
se cuibăreşte în orbite,
începe să capete un miros
abia perceptibil de gheaţă

aici, noi ne mişcăm printre lucruri
ca şi cum am fi încă bolnavi.
atingem focul şi
încercăm cu disperare să ne încălzim

în locul acesta timpul trece cu totul altfel.
aveam o motocicletă veche
şi de câte ori îmi era frig porneam motorul.
îmi imaginam că este război, mă ascundeam sub iarba uscată,
sub focul ce arde tot şi
doar pe noi nu ne poate atinge.

într-o dimineaţă am vrut să simt din nou căldura
şi sângele zvâcnind în vene

după o vizită a cuiva drag
şi atunci trupul meu cald se zbătea şi
trecea din ce în ce mai aproape de
liniile de înaltă tensiune