Lumea oamenilor mici

lui daniel

Au trecut cei 3 ani de când suntem împreună.
E foarte adevărat că deşi ne-am amintit
prima întâlnire, ba chiar am fost încântaţi să
rememorăm câteva momente speciale, nu am
sărbătorit în niciun fel evenimentul.
Eu aş fi vrut, însă nu aveam nicio idee strălucită.
Mă băgasem sub pătură şi îmi făcusem

o mică fantă, cât să respir şi vedeam
un film fantastic în care ne rătăceam într-o zi
de iarnă pe străzile Muggiei şi casele
acelea mici, noi eram uriaşii
iar locuitorii spiriduşii, casele acelea de
jucărie le puteam ţine uşor în braţe:
miroseau a brad şi uneori a vin cu scorţişoară.

Nici acum nu înţeleg cum de ne-am rătăcit
unul de celălalt, doar noi eram uriaşii, nu?
Poate aici am fi locuit, aici ne-am fi reîntors după ani
şi ani de cutreierat întreaga lume.
Lumea ne aştepta s-o descoperim: încă nu
am văzut Marele Canion, nici Tibetul şi totul

părea atât de îndepărtat, încât
acolo sub pătură, cu respiraţia încetinită
mi-am imaginat că suntem spiriduşii
Muggiei, cei care nu-şi cunosc
decât orăşelul lor fermecător şi sunt
atât de fericiţi în povestea noastră de iarnă-
orice ar fi, ei nu se mai pot rătăci vreodată.
Departe de tot, visând la toate acestea

m-am simţit fericită în lumea
oamenilor mici, dar nu ţi-am spus nimic,
deşi erai lângă mine şi îmi puneai
îngrijorat mâna pe obrajii aprinşi întrebându-mă
dacă nu cumva am febră.
Desigur, nu aveam nimic şi ţi-am zâmbit
ca după o îndelungă despărţire.

Înserarea pe străzile Madridului

Dragostea în vreme de iarnă

Când urgia iernii loveşte în casele părăsite
demult şi câinii urlă în haită, ne strecurăm agili
prin zăpadă. E vremea când ai sta în casă
la căldura unui şemineu, ai arunca lemne
în foc şi ai mângâia trupul splendid
al iubitei, dar urgia te cheamă afară, urgia
vrea să stai bărbăteşte în faţa ei: să nu clipeşti,
să nu scânceşti ca un căţelandru,
nici să-ţi freci mâinile de frig sau de frică.

Să vrei să ripostezi şi să n-o faci.
Să vrei doar vreme de iarnă şi viscol nebun
când în tine îngheaţă tot scheletul şi
carnea nici măcar n-o mai simţi.

Iarna asta e crudă, iarna asta îşi iubeşte
cavalerii întârziaţi cu păr alb şi alură
de Don Quijote, le oferă un menu cu flori de gheaţă
şi trupuri de mamuţi perfect conservate.
Să ne întoarcem în anii preistorici
în epoca glaciară, să ne construim un iglu
şi să ne ungem trupurile cu grăsime
de focă. Înăuntru să cunoaştem dragostea
în vreme de iarnă.


În ţinutul iernii

Zâmbetul îţi îngheaţă în ochi, neliniştea
te îmboldeşte într-un loc unde zăpada nu se
topeşte decât la foc aprins de om
sau în gura ta flămândă de iarnă. Acolo mintea
construieşte nobleţea făpturilor de gheaţă.
Acolo nu bei decât ceai fierbinte şi aisbergul
rămâne singura sursă a vieţii.

Vei putea urla împreună cu lupii la luna plină
şi nimeni nu te va auzi şi nu te vei ruşina de tine.
Disperarea e o legendă în ţinutul
zăpezilor. Pune-ţi vâsc la piept şi relele vor fugi din
destinul tău. În lungul vis al iernii, te vor
purta corăbiile vikingilor. Din visul acesta nimeni
nu va îndrăzni să te trezească. Vei fi asemeni
lui Odin, şaman şi zeu totodată.

fecioara

am o fecioară
o fecioară precum sunt toate fecioarele

n-am ştiut asta

şi-ntr-o dimineaţă
pe când soarele se ridicase un pic deasupra ceţii
mi-am chemat fecioara
care precum toate fecioarele a venit repede

i-am strecurat două parale în mâna mică
i-am dat o palmă peste fund
şi-am trimis-o

şi ea s-a dus

precum toate fecioarele

Remember

în urmă cu 3 ani la Verona

BaBa

era o lume întinsă
care habar nu avea dacă în centrul ei este sau nu o babă

chircită
îmbrăcată într-o gioarsă neagră
cu genunchii la gură

pe baba aceasta nimeni nu o văzuse

şi astfel ştiau oamenii aceia o mulţime de legende cu baba

până într-o zi
când baba s-a plictisit
s-a ridicat sus înaltă precum un munte
şi a călcat cu cizma ei gri de cauciuc
jumate din lume

elefantul

în patul meu adormise elefantul

m-am dus în bucătărie să-mi fac o cafea
privirea mi se înceţoşa
şi mâinile mi se desfăceau de lene

mergeam atât de uşor că nici
gândacii nu mi-au simţit paşii

numai elefantul a ridicat o ureche
apoi trompa
a sărit sprinten ca un copil din pat
şi mi-a turnat zahăr în cafea

Eu şi Elefantul

Rachela

pe când trăia străbunica
auzisem vorbe-n şoaptă prin casă
cum că ar fi dat în mintea copiilor
şi că vorbeşte cu o femeie ciudată
pe care doar ea o vede
vorbeşte cu Rachela
şi nimeni nu poate s-o vadă sau s-o audă pe Rachela
dar noi ştim de la străbunica
multe lucruri despre Rachela
şi tare am vrea s-o vedem şi noi
să ne povestească şi nouă
cum au ras-o nemţii în cap
în lagărul de la Auschwitz
şi au făcut o perucă minunată
din minunatul ei păr roşcat
cum mânca ea împreună cu un şobolan gras
dar ei i se vedeau coastele
şi genunchii îi împungeau fusta cenuşie
şi Rachela, ne-a spus străbunica
într-o noapte, l-a botezat pe şobolanul
ăla gras Fritz aşa ca pe logodnicul ei
cel care în ziua nunţii a suit-o
în trenul cu deportaţi
dar mai întâi a sărutat-o cu disperare
şi i-a ţipat la ureche, făcea trenul
un zgomot infernal, i-a ţipat aşa
Rachela, să nu uiţi niciodată că te iubesc!
apoi a fugit ca un nebun plângând în hohote
şi Fritz era foarte simpatic
chiar dacă era gras
acum Rachela vorbeşte cu şobolanul Fritz
împarte mâncarea cu el
jumate ea jumate Fritz
care o priveşte în ochi exact
cum o privea logodnicul ei
când mergeau la picnic pe vremuri
dar într-o zi un bărbat mort de foame
l-a văzut în mâinile Rachelei
şi era aşa dolofan Fritz încât
bărbatul ăla l-a smuls dintre mâinile Rachelei
l-a omorât apoi l-a jupuit
şi l-a gătit cu boabe de fasole
şi l-a mâncat chiar sub ochii Rachelei
care de durere a înnebunit şi vorbea singură
atunci am întrebat-o noi pe străbunica
de ce nu putem s-o vedem şi noi pe Rachela
şi străbunica ne-a spus
că nimeni în afară de ea n-a mai văzut-o pe Rachela
de când a murit şobolanul Fritz

la Berlin

poveste pentru micuţa japoneză

toţi copiii se strâmbau în faţa lui şi făceau tot felul de semne batjocoritoare. alteori îi imitau mersul legănat. el se aşeza pe bordură şi aştepta ca vreo babă mai milostivă să-i lase ceva mâncare. după ce baba pleca, desfăcea grabnic pahetul şi înfuleca totul hulpav, încât uneori se trezea că muşcă şi din hârtia în care baba înfăşurase grijulie mâncarea. apoi scotea din buzunarul soios o sticlă mică plină cu tărie şi trăgea o duşcă, două. copiii îşi fluturau mâinile la nas, clămpăneau urechile sau îşi lărgeau gura cu degetele, scoţând limba la el. el se ridica greoi, plescăia mulţumit şi binecuvânta baba sau cerul care se milostivise să-l hrănească şi pe ziua de azi şi trecea printre copii, lovind de jur-împrejur asfaltul cu bastonul lui şlefuit de lemn.

bomboane fondante

femeia înaltă cu pălărie şi fără manşon
mănâncă bomboane fondante
femeia înaltă cu pălărie roz şi geantă
din piele de crocodil visează cum
stă cuminte pe o bancă în parcul
din centrul oraşului şi ţine deschisă
pe genunchi o cutie cu bomboane fondante

crocodilul leneş stă cu botul deschis
pe marginea râului şi în ochii lui mici
de gelatină se oglindeşte o femeie înaltă
cu pălărie roz şi geantă din piele de crocodil
care mănâncă bomboane fondante

pălăria roz stă frumos aşezată
pe capul unei femei înalte şi visează
o geantă din piele de crocodil
cum stă cuminte pe o bancă în parcul
din centrul oraşului şi ţine deschisă pe genunchi
o cutie cu bomboane fondante

pentru tine vin renii

apa e călduţă şi mâinile ei sunt moi. săpunul alunecă pe spinare şi face clăbuci care miros a mere crude. ea îi cântă aşa: "renii au mere crude între coarne, renii au câte un clopoţel de argint la gât! pentru tine vin renii!" el râde ca un copil, ea povesteşte: "eu n-am văzut încă reni, dar toţi bătrânii spun că i-au văzut. afară zăpada e cât un om şi azi nu o să ningă şi nici mâine, dar eu ştiu ce lungi sunt nopţile noastre." săpunul alunecă în apa călduţă şi el se gândi să nu uite să întrebe când îl va înfăşura în grăsime de focă, dacă aici timpul se măsoară cumva cu alte ceasornice. mâinile îşi fac bine treaba, iar buzele uscate foşnesc pe fruntea lui umedă de parcă ar fi frunze de fag. "îmi place în ţinuturile îndepărtate, ba chiar m-aş îndrăgosti, dacă am bea împreună un ceai la samovar!", se gândi el, apoi se scufundă cu totul în apă şi tresări când de sub banchiza de gheaţă, doi ochi sălbatici de viking străluciră o clipă în ochii lui.

***

"îmi dai sau plec!", hotărî el solemn. zăpada se topea pe obrajii lor calzi îmbujoraţi şi cu cât se priveau mai atent în ochi, pupilele li se măreau şi mâinile se atingeau în răstimpuri. "nu îţi dau!", veni imediat răspunsul ei la fel de solemn, ba chiar definitiv. el se întoarse cu spatele şi începu să meargă prin zăpada. ea rămase pe banchiză şi chemă focile. veneau multe, unele cu puii lor şi ea le hrănea, râzând în sinea ei la gândul că el nu ştie încă nimic despre reni şi zăpadă, aşa că în mod sigur se va rătăci. atunci o să plece după el şi o să-l aducă înapoi. "îmi dai sau plec!", o să zică el din nou, când se va mai întrema şi ea nu o să-i dea nimic şi el o să vrea să plece, dar nu o să plece pentru că între timp va înţelege că nu ştie încă nimic despre reni şi zăpadă.

***

"să nu te mişti, să nu vorbeşti, are urechi de spiriduş şi ochi de bufniţă. toată noaptea să nu te mişti!" trupul lui era învelit în blănuri groase şi asuda. simţea cum sudoarea se prelinge pe piele şi îl gâdilă. vru s-o cheme, dar îşi aminti că el are urechi de spiriduş. de mişcat nu putea fi vorba, deşi parcă s-ar fi scărpinat un pic. "de ce m-a lăsat singur cu el?". "este cel mai bătrân", auzi vocea ei în gând, "el poate să vadă şi să audă totul noaptea, el e singurul care te poate învăţa când vin renii. el ştie totul despre zăpadă". deschise ochii şi în beznă îl văzu pe bătrân aranjându-şi penele şi acoperindu-şi ochii de bufniţă cu braţele uscate. apoi bătrânul începu să danseze un dans sălbatic în care se transforma pe rând în urs, focă, spiriduş, bufniţă şi în cele din urmă într-un ren înalt care îi atinse faţa cu botul umed, apoi îşi lăsă în jos coarnele din care cădeau mere crude şi fulgi strălucitori de zăpadă.

on the road again!

la Valencia

o singură planetă de foc

micuţei japoneze

suntem două planete depărtate de soare
unde totul e doar gheaţă şi frig
unde nimic nu va creşte vreodată
iar deasupra e o linişte şi o lumină superbă
numai când ne apropiem auzim vuietul din interior
şi atunci ne desprindem de pe traiectoriile noastre
şi rătăcim prin spaţiul întunecat
până când o stea de mii de ori mai strălucitoare
decât soarele nostru
ne va atrage cu o forţă atât de uriaşă
încât vom gravita în jurul ei
ca şi cum am fi o singură planetă de foc

4 poeme pentru micuţa japoneză

Un bar şi castane uriaşe

Sunt singur în barul
de la intersecţia celor
două străzi cu nume de savanţi
şi privesc prin fumul des
siluetele aplecate ale
celorlalţi. Aşadar eu sunt aici
singur şi îi privesc
pe ceilalţi, oare ei m-au zărit măcar?
După cum beau şi trăncănesc
aş putea concluziona că
sunt invizibil. M-aş putea supăra
sau aş putea comanda din nou
un pahar cu vodcă pură
şi probabil că aş ţine pe loc
un discurs fenomenal despre
acţiunea zgomotului de fond
asupra creierului uman
sau despre utilitatea potenţială
a particulelor de antimaterie,
însă fug de ridicol
şi cum nimic nu mă poate scoate din
starea mea, stau aşa invizibil
şi ascult cu o plăcere abia descoperită
trăncănelile lor care se aud
în surdină
ca foşnetul frunzelor
uscate când trec toamna pe
trotuarul unde plesnesc castane uriaşe
din faţa blocului meu.



Invizibilul

Stau în picioare în autobuz
şi mă ţin bine de bară. De spatele
meu se freacă o burtă. Mi-e totuna
dacă e burta unei femei sau
a unui bărbat, gustul meu estetic
se simte agresat.
Un aurolac spune o rugăciune
cu mâna mică murdară
întinsă spre fiecare.
Fiecare se uită în sus sau
în jos. Depinde. Aurolacul
coboară la următoarea staţie
scobindu-se în nas
şi trăgându-şi pantalonii
cam largi cu cealaltă mână.
Între timp a urcat un bătrân
în halat şi-n papuci care
gesticulează larg şi vorbeşte
cu o persoană invizibilă.
Discuţia lor este foarte
animată. Se pare că persoana
invizibilă e un bun interlocutor.
Bătrânul îi spune: "Nemernicul
de vânzător nu mi-a dat
tot restul!". Nu ştiu ce spune
invizibilul, dar bătrânul râde:
"Ştii că ai dreptate? La asta
nu mă gândisem!"


Vladimir

Azi am văzut un copil cu
o ţestoasă în braţe. Fără să vreau
i-am zâmbit şi l-am întrebat
cum o cheamă. "Vladimir!"
A răspuns puştiul super încântat.
"Ieri i-am povestit
cum am fugit din spital
pentru că nu-mi plac injecţiile.
Şi Vladimir mi-a spus
că aşa ar fi făcut şi el,
dar nu din cauza injecţiilor
ci pentru că nu-i place
mirosul de spital." Capul lui
Vladimir atârna cam molatic.
Era cald şi probabil că îi era sete.
Am mers cu puştiul la râu
şi pe drum Vladimir s-a retras cu totul
în carapace. L-am lăsat jos
în iarba umedă. Vladimir a ieşit
din carapace şi a început
să meargă încet. I-am zis puştiului
să-l lăsăm să se ducă singur
unde are el chef. Dar Vladimir
a întors capul şi a spus cu o voce
de bătrân: "Unde să merg?
Nu mai am pe nimeni şi în plus
furnicile astea roşii nu mă lasă
deloc să dorm noaptea."
Se făcuse frig, se întuneca
şi puştiul a dispărut
după un tufiş cu Vladimir
în braţe.

Vecinul de la etajul 9

Mă uitam la lume de pe balcon
şi aud vâjâindu-mi pe lângă
urechi un obiect de dimensiuni
mari. Se sparge de trotuar
cu zgomot, în mii de bucăţi
încât nici n-apuc să-mi dau
seama ce a fost. Mă uit în sus
şi îl văd pe vecinul de la
etajul 9 rânjind satisfăcut
şi frecându-şi palmele.
Afară e cald, e soare
şi fetele se plimbă două
câte două. Aud iar un vâjâit
pe lângă urechi. Iar n-apuc
să văd despre ce este vorba.
Mă uit în sus şi îl văd
pe vecin frecându-şi palmele
bucuros. Aşa ceva nu se poate!
îmi zic în gând, tot privind în sus
şi exact atunci
vecinul plonjează în gol
făcându-mi în cădere cu mâna
un simpatic semn de adio.

Venezia, 2009

despre singurătate

nu există singurătate. cineva trebuie
să fi spus cândva şi chestia asta. cineva
trebuie să fi spus şi că tot ceea
ce contează e să trăieşti
printre oameni, să fii asemeni lor.
mie îmi par teorii de doi bani ca nişte lentile

bine şlefuite prin care dacă priveşti lumea
te simţi un fel de savant. unul care
observă tot, noteză tot în caietul lui îndoit
pe la colţuri, pătat de cafea şi
căruia îi vin dintr-odată în minte mii de idei
ce pot revoluţiona omenirea, dar desigur,
toate utopice.

nu mi-e teamă de singurătate
ba chiar mi-e dragă. e ca o zână bună
şi mică, atât de mică încât o poţi lua în palmă
şi îi poţi privi cu încântare aripile
străvezii. ea ar zbura
departe, îndeplinindu-ţi cine ştie ce dorinţă
secretă, dar se aşează în palma ta

şi te priveşte cuminte şi curioasă în ochi.

la Viena

Trieste, 2009

Porto

2 poveşti de Crăciun pentru Dănuţ

steaua căzătoare

eram copil şi nu-mi plăcea să mă culc devreme. se ruga mama de mine, îmi promitea toate jucăriile pe care le visam doar doar să intru sub plapumă, să închid ochii şi să adorm uşor. într-o seară n-am mai rezistat. am înghiţit două linguriţe de zahăr şi-am tulit-o din casă. mergeam aiurea pe străzi şi tare îmi mai plăcea să privesc ferestrele luminate şi stelele căzătoare. deodată am văzut una uriaşă coborând în mare viteză chiar spre mine. m-am aşezat în dreptul ei cu mâinile şi picioarele larg desfăcute şi aşteptam. am prins-o la timp. era foarte frumoasă strălucitoare, te orbea lumina ei. era a mea şi numai a mea. în seara aceea mama nu m-a primit în casă, în seara aceea i-am povestit stelei căzătoare cât de greu este să adormi, când pe pământ nopţile sunt atât de minunate şi oricând se poate întâmpla ceva.

the power

în Brooklyn, locuia un rapper bătrân. spre seară îl puteai vedea cum merge cocoşat cu un casetofon uriaş în mână, abia ţinându-se pe picioarele lui subţiri ca de spiriduş. când ajungea la colţul străzii se oprea, lăsa jos casetofonul şi îşi îndrepta spatele. în jurul lui se adunau toţi copiii. se strângeau aproape, cât puteau de aproape. aşteptau ceva. muzica nu era niciodată aceeaşi. în seara aceasta era Snap. puterea intra miraculos în trupul bătrânului rapper şi el începu să danseze atât de meseriaş că toţi puştii rămaseră cu gurile căscate şi uitară să mestece guma. faţa rapperului lucea ca sub lumina reflectoarelor. dacă cineva s-ar fi uitat atunci atent la faţa lui ar fi văzut un zâmbet timid. copiii aplaudau fluierau şi strigau la el să mai danseze. dar rapperul se cocoşă la loc, îşi luă casetofonul şi dispăru.

poveşti pentru Dănuţ

bătrânul, Miriam şi bacilii

bătrânul locuieşte cu roşcata Miriam într-o cămăruţă la subsol. când bate o dată din palme, Miriam repetă în neştire cu o voce subţire, psalmul 50. „Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta!” ecoul vocii lui Miriam răsună grav în cămăruţa cu două ferestruici opace, bine închise zi şi noapte. fustele lungi lovesc într-un ritm solemn podelele şi papucii ei de catifea se reflectă în ochii lacomi ai bătrânului ca elitrele a doi scarabei. aerul supraîncălzit se umple cu miros de cărnuri grele. mâinile tinerei Miriam împreunate la piept se desprind de trup şi plutesc spre cele două ferăstruici. în timp ce buzele sângerii se deschid şi se închid cucernic, aerul proaspăt de afară pătrunde brutal în plămânii infestaţi cu bacili koch ai inocentei Miriam.

visul unui bărbat

înainte să adorm mă bântuie imaginea unei femei obeze pe un scaun, cu sânul alb atârnându-i printre bretelele rochiei şi pruncul ei sugând cu ochii închişi. când mă trezesc, mă simt de parcă toată noaptea, eu am fost pruncul de la sânul femeii obeze. cu cât trece timpul, mă simt din ce în ce mai aproape de femeia imaginară. mi s-a părut azi că o văd printre oamenii înghesuiţi în autobuz. când m-am apropiat de ea, mi-a zâmbit indiferent. am văzut că strângea cu disperare la piept o păpuşă imensă murdară, cu o baterie la spate. scotea sunete mici ascuţite. atunci, am închis ochii dorindu-mi să fiu eu păpuşa aceea.

gaura de şarpe

cineva îmi şoptise odată să caut în pământ o gaură de şarpe şi să-mi spun acolo cu voce tare, dorinţa cea mai puternică, pe la apusul soarelui. uitasem totul între timp. dorinţele mele se împlineau sau nu, apele creşteau şi ieşeau din matca lor inundând pământul şi toate găurile de şarpe pe care le cunoşteam. într-o zi am ştiut că murisem, deşi toate erau la fel: mama îmi făcea ceai dimineaţa, ea îşi bea cafeaua singură în bucătărie, apoi întorcea ceaşca să ghicească. mi-a spus că de trei ori m-am trezit peste noapte şi că de fiecare dată strigam tare într-o limbă neînţeleasă, cu atâta disperare, încât l-a chemat pe tata, m-au luat pe sus şi m-au dus în grabă mare la ape, dar toate apele s-au retras. a rămas o groapă mare asupra căreia eu m-am aplecat ca prin vis şi-am strigat în limba aceea necunoscută dorinţa mea. apoi m-au dus iar pe braţe acasă, m-au aşezat în pat şi eu am dormit liniştită până în zori când am ştiut din nou că murisem şi toate erau de parcă nu se întâmplase nimic.

fata de sub ape

am chemat-o seara pe malul mării. stăteam faţă în faţă pe nisipul rece. doar vuietul apelor se auzea. ne-am aşezat pe nisip cu picioarele încrucişate şi i-am spus şoptit: noaptea, când visez urât, te strig prin somn. nu ştiu numele tău. nu ştiu cu ce nume te chem. dar mă liniştesc repede, apoi adorm ca un prunc. până spre dimineaţă, când ies afară şi te văd cum mergi prin apă, cum apa îţi trece de umeri, apoi de creştet, dar tu mergi şi mergi mai departe. stai sub mare ziua întreagă. eu te aştept până când soarele se apropie de mare şi apa capătă reflexe roşiatice. atunci, te văd cum ieşi de sub ape învelită cu părul lung ud şi treci pe lângă năvoadele pescarilor, te duci drept la cherhana şi vorbeşti cu ei până târziu. se spune că a doua zi prind mult peşte. ea tăcea. i-am pus la gât un colier de scoici colorate şi am sărutat-o pe frunte cu ochii închişi. m-am trezit în pat cuprins de frisoane şi urlând un nume straniu, într-o limbă aşa cum îmi imaginam eu că se vorbeşte sub ape.