Mângâierea

Uite, citeşte ziarul, Anghel citeşte ziarul. Ţeasta lui străluceşte în lumina gălbuie. Pe masă e o pălărie roz cu panglică gri mirosind puternic a parfumul damei care o lăsase acolo. Anghel priveşte printre foile ziarului pălăria. La început i se păru că se ridică într-un colţ. Dar nu, pălăria dansa de-a binelea, ţopăia veselă şi se aşeza pe capul fiecărui om venit la ora asta devreme în cafeneaua de deasupra. Pălăria lua cuviincios forma capului fiecăruia, iar Anghel abia se stăpânea să nu râdă când o vedea pe creştetul vreunui mustăcios. Da, dar pălăria se îndrepta spre el. Anghel uită brusc de ziar, se înfofoli şi ieşi afară. O să cobor în adânc, îşi zise. În adânc sunt lumini reci şi clădiri înalte înghesuite una într-alta. În adânc oamenii sunt fericiţi. Acum răsare soarele. Anghel ridică ochiul mare din frunte spre soare şi lăsă razele să-i pârjolească ţeasta. Coborî, apoi intră într-una din clădirile înalte, se duse direct la biroul lui, se aşeză pe scaun şi închise ochiul. Parfumul pălăriei îl obseda. Simţi ceva pe creştet ca o mângâiere. Se ridică speriat, duse mâna la cap, nu, nu era nimic acolo, dar Anghel ştiu în sinea lui că pălăria roz cu fundă gri trecuse şi pe ţeasta lui pârjolită.

in watt club

cum să medităm eficient

d.d.marin îşi scoate ochii priveşte de jur-împrejur
nu vede nimic aşa că îşi pune ochii la loc
priveşte de jur-împrejur şi iar nu vede nimic

supărat d.d.marin se aşază pe jos şi meditează
într-o linişte desăvârşită

d.d.marin are câteva revelaţii şi vedenii bizare
pe care le analizează circumspect

într-o astfel de revelaţie d.d.marin îşi scoate
toate organele din trup şi trupul lui d.d.marin levitează
apoi îşi pune toate organele la loc şi trupul lui
d.d.marin se prăbuşeşte în praf

supărat d.d.marin se ridică se scutură scrupulos de praf
apoi îşi trage cu sete un şut în fund


evoluţionism

d.d.marin e într-o continuă evoluţie

dacă iniţial d.d.marin se supăra şi îl bătea
măr pe d.d.marin ulterior d.d.marin se supăra
şi îl dojenea amical pe d.d.marin

tot ulterior d.d.marin se supăra şi îi zâmbea
împăciuitor lui d.d.marin pentru ca în cele din urmă
d.d.marin să se supere foc
şi îl să îl felicite călduros pe d.d.marin


într-o discuţie recentă pe mess, d.d.marin mi-a reproşat că-i falsific personajul, el având în realitate o anumită distincţie, iar eu nu l-am contrazis:


distincţia

d.d.marin are o distincţie aparte

în fiecare dimineaţă d.d.marin petrece
cam o jumate de oră în faţa oglinzii
să-şi aranjeze şi să-şi admire distincţia

apoi iese fericit şi ţanţoş pe uşă
îndreptându-se ca de obicei spre serviciu

unde şeful lui fiind foarte ocupat şi nervos
nici măcar nu observă distincţia lui d.d.marin
şi îl pune imediat la munci grele

d.d.marin munceşte fără să crâcnească
şi între timp distincţia îi cade printre sute de dosare
şi alte sute de acte rătăcindu-se definitiv

rock the poetry

tema ediţiei: Southern Rock şi Harley Davidson

invitat: Bogdan Naumovici
în deschidere: moment poetic de Ofelia Prodan

gazdă: Nelu Stratone

marţi, 25 ianuarie, ora 20,Watt Club, Str. Vulturilor, 35 A (intersecţia cu Str. Traian) intrarea liberă

poem despre uriaşi

lui Ion Mureşan

ce fragili şi nestatornici sunt uriaşii
şi cum se strecoară ei printre oamenii obişnuiţi
cu un fel de sfială încât par stingheriţi
de dimensiunile lor copleşitoare
şi cu cât dispreţ îi privesc oamenii obişnuiţi
ei zic uite un uriaş oare nu le-a trecut vremea
nu s-au ascuns de mult în vreo peşteră sau fundătură
să bea din cupele lor uriaşe cât un butoi cu vin
şi aşa beţi tremurând de frica noastră
să-şi ţină unul altuia de urât dar să nu ne mai bântuie
căci vremea uriaşilor a trecut
de o sută de ani de ploi necontenite
şi de încă o sută de ani de secetă şi soare dogoritor
doar câte unul prin nu ştiu ce minune
sau îndrăzneală nefirească
se arată în toată măreţia sa şi trece printre noi
atunci îl vedem cât e de fragil cum îi plesnesc oasele
cum pielea i se crapă de frig
şi cum plânge ca un nou-născut
iar femeilor noastre li se face tare milă
şi îl încălzesc la sânul lor şi-l mângâie şi cât de mic
cât de mic se face el uriaşul sub mâinile lor
ai zice că e doar un copil şi cum deodată
tocmai când femeile îi cântă un cântecel duios
se ridică până în tavan şi loveşte cu pumnul în masă
şi urlă că el uriaşul vrea totul şi femeile rămân stană de piatră
cu ochii şi gura căscată şi atunci bietul uriaş
speriat de ceea ce tocmai a îndrăznit
izbucneşte în hohote cumplite de plâns şi plânge
plânge un fluviu de lacrimi
de se îneacă jumate de lume apoi pleacă stingher
privind cu amarnică ruşine şi sfială în urmă

Quinta de Lagoa

invincibili

cum ne vom mai privi noi atunci
în ochi cum ne vom mai putea vorbi
trupurile noastre s-au acoperit strat
după strat cu beton şi fier
suntem două clădiri uriaşe cu o rezistenţă
îndelung testată
suntem invincibili în întuneric se aprind doar luminile
oraşului insomniac
nu ne este dor de zgomotul creierului
nu ne este teamă de fluxul rapid al sângelui
aici în învelişul nostru putem
crede că suntem în deplină siguranţă

Invitaţie la lansare

Tom John

fireşte, Tom John avea puteri inexplicabile.
prima oară reuşise pe malul râului
să umfle o broască veninoasă doar cu privirea,
încât a explodat în faţa puştilor murdari
până în creştet de noroi, toţi cu pantaloni scurţi
de stofă, prin care li se vedeau pişcăturile
umflate roşii de ţânţari. primul lui triumf.

Tom John citea în fiecare seară, pe ascuns, articolul
despre moartea lui Mahatma Gandhi şi
levita într-o lumină lină portocalie. în tot acest timp
inima lui mică pompa sânge cu furie
în creier, încât dacă cineva l-ar fi privit atunci
ar fi văzut o aură abia perceptibilă
în jurul capului cu păr creţ.

nimeni nu ştia
că de fapt Tom John nu este Tom John.
Tom John nu poate fi Tom John,
pentru simplul motiv că totul ar fi atunci
un lucru indecent de banal.

dar Tom John îmbătrânea. de copil.
o boală cu un nume ciudat: progeria.
în curând avea să moară. cu adevărat, ciudat lucru
să i se întâmple tocmai lui asta. mai ciudat era
că asupra acestei boli, el nu avea nicio putere.

într-un fel misterios, ajunsese înţelept.
lumea îl căuta. vorbea doar în pilde, precum Solomon.
moartea îi rodea încet trupul firav.
nu mai vedea nimic. lâncezea. şi iată cum cerul
bubui deasupra lui ca simfonia nr. 9
a lui Beethoven, iar Tom John fu ridicat în sus
de mâini invizibile.

era fericit, atât de fericit.
inima lui bătea nebună în pieptul scofâlcit şi el
era ridicat sus sus, atât de sus, din ce în ce mai sus
şi era din ce în ce mai fericit şi iată că mâinile
dispărură brusc. Tom John căzu pe pământ
de la înălţimea aceea ameţitoare. o bufnitură,
mult praf şi câţiva puşti
în pantaloni scurţi trecând
în goană pe acolo cu bicicletele lor înalte meseriaşe.

oameni normali

cât putem fi de aproape
cât de mult ne putem face rău
unul altuia de parcă
acesta ar fi ultimul lucru la care ne
gândim când din noi alunecă
trupurile grele

ne privim în linişte
ne cunoaştem poate prea bine
suntem două porunci crunte
ale unui Iahve gol

nimeni nu vede cum dispărem
poate nimeni nu ne-a privit ca pe nişte
oameni care trăiesc obişnuit
cât se poate de firesc
eu nu am deloc încredere în oamenii
normali

din trupurile noastre nu va
curge sângele
va fi doar un semn
o victorie uşoară a neputinţei
cât de mult ne depărtăm unul de celălalt
şi nici măcar nu ne sperie
lucrul acesta

la Bran

Invitaţie la cenaclul Marin Mincu

Marţi, 21 septembrie, ora 18, la Biblioteca Metropolitană “Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 (zona Piaţa Romană), se reia cenaclul „Marin Mincu”.

Vor citi: Ofelia Prodan (proză) şi Florin Caragiu (poezie).

Moderatori: Ştefania Mincu şi Octavian Soviany.

cablul

pentru daniel&mihai

eu sunt la un capăt şi cineva la celălalt
de când ne ştim tot tragem cu dinţii
cu unghiile cu toată furia de cablul ăsta gros
care ne uneşte ca o boală grea
unul din noi e cu puţin în avantaj
de fiecare dată

ne place că suntem în părţi diferite
eu trag spre mine şi celălalt, fireşte
trage spre el
nu obosim niciodată
e un joc de care nu ne mai săturăm
nici noaptea nu mai dormim
de curând am renunţat la mâncare

pe margine sunt o mulţime de oameni
care aplaudă întruna râd ne încurajează
şi dintr-odată forţa ne creşte înzecit
aşa că tragem şi mai cu sârg

nu mai ştim nici noi cât timp a trecut
simţim că suntem aproape aproape de sfârşit
trupurile noastre s-au subţiat atât de mult
că doar cablul ăla se mai vede
numai oamenii se bucură încontinuu
noi dispărem încetul cu încetul
numai oamenii ăia se tot bucură

o zi de iarnă

(pentru că pare atât de aproape, deşi nu e)

ea se îmbrăcase ca o femeie uşoară
el mergea cu un pas în urma ei

el avea un buzunar rupt o puşcă grea cu pat
de lemn şi gloanţe de argint
tutun umed obraji rumeni bocanci de piele roasă

ea avea o inimă caldă un fular roşu lung
încolăcit în jurul gâtului alb brăţări
de plastic albastre

ea râdea din când în când ca o fetiţă fericită
sufla peste degetele îngheţate tropăia prin
zăpadă îşi trăgea peste genunchi
fustiţa scurtă

el mergea întotdeauna cu un pas în urma ei

Veneţia 2006

Apolodor cel limbut şi preoţii

lui Günter Grass

vocea lui Apolodor este divină
e suficient să rostească două-trei silabe
dintr-un cuvânt şi se petrec minuni

dar Apolodor este cam limbut
şi la cât de mult vorbeşte
minunile se petrec fără contenire

în ţara lui Apolodor oamenii
s-au obişnuit atât de mult cu minunile
încât nu mai deosebesc cu niciun chip
o minune de o întâmplare obişnuită

preoţii sunt exasperaţi
ţin concilii peste concilii
şi discută aprins problema
până când ajung la concluzia
că cea mai bună soluţie
este să-i reteze
de la rădăcină limba lui Apolodor

iau cu ei un cuţit de măcelar
şi în miez de noapte intră tiptil
în casa lui Apolodor care doarme neîntors

îi leagă mâinile la spate
Apolodor se trezeşte şi vrea să ţipe
dar imediat un preot îi apucă bine limba
i-o retează şi o pune într-un săculeţ

limba se zvârcoleşte se răsuceşte de durere
vrea să vorbească şi chiar vorbeşte
dinăuntrul săculeţului şi iar se petrec minuni

fără şovăială preoţii aprind un rug
scot limba din săculeţ şi o aruncă în flăcări
privind satisfăcuţi cum limba se face scrum

acum preoţii şi toată lumea aşteaptă
o minune oricât de mică
dar degeaba – Apolodor e mut ca un peşte

Prin gaura cheii

Câteodată se mai întâmplă să vezi prin gaura cheii lucruri despre care credeai că nu există. De exemplu, o sirenă zbătându-se graţios printre faldurile cearşafului. În timp ce ea moare, până la urmă cearşaful nu e la fel de primitor ca marea, el stă întors cu spatele şi fumează. O răsucire involuntară şi tresari când prin gaura cheii nu vezi decât bustul lui uriaş, gol şi păros apropiindu-se de tine.
Dacă te uiţi dimineaţa prin gaura cheii ai şansa s-o vezi pe bunica trăgându-şi budigăii, în timp ce bunicul se preface că doarme, dar ţine un ochi întredeschis şi o priveşte atent. Apoi bunica îşi aranjează fusta, ridică jaluzelele, trebăluieşte prin cameră şi pentru o clipă îl vezi pe bunicul zâmbind.
Nu te sfătuiesc să te uiţi la prânz prin gaura cheii. Atunci nu ai decât şansa să vezi nişte guri pantagruelice înfulecând tot ce este pe masă. Mâini unsuroase mângâie burdihane pline. În surdină se aud plescăituri. Când totul s-a terminat, burdihanele adorm pe scaune sforăind mulţumite.
Seara, da, seara, e cel mai potrivit moment. Atunci, pe fereastra întredeschisă intră un vultur pleşuv care se transformă într-un bărbat chipeş. Ea doarme. Somnul de seară. El o sărută pe buze. Ea deschide ochii şi ţipă. El se sperie şi ţipă. Se privesc lung câteva clipe, apoi se reped unul spre celălalt îmbrăţişându-se şi sărutându-se cu furie.
Nici noaptea nu e un moment rău. Atunci se deschide mormântul de sub talpa uşii. Ies toţi morţii şi se aşază pe jos, turceşte, beau cafea şi fumează narghilele. Discută aprins până dimineaţa despre toate aspectele importante ale vieţii.

o lectură de zile mari

foto dan iancu














Ion Mureşan & În trei zile lumea va fi devorată

interviu

apărut în Cafeneaua literară, septembrie 2009

"Asta nu e neapărat o dramă, cât un mod de a fi care îmi dă sentimentul clar al unei vieţi trăite în afara timpului."

Daniel D. Marin: Ofelia Prodan este cea mai harnică. Aşa îşi începea Al. Cistelecan prefaţa la cea de a 4-a carte a ta, ruleta cu nebun. Până să te întâlnesc, aproape nici nu ştiam că scrii. Apoi, au început să-ţi apară imediat cărţile: patru într-un an şi jumătate… Douămiiştii, scuze că vorbesc aşa despre ei, sunt leneşi, comozi, scriu o carte la câţiva ani sau poate doar vreo 2-3 în întreaga lor existenţă poetică. La tine ce s-a întâmplat?

Ofelia Prodan: Cred că s-au adunat mai multe spasme poetice dinainte să mă apuc să scriu. N-am avut o adolescenţă tocmai reuşită şi nici în ultimii ani n-aş putea să spun că mi-aş fi intrat prea tare în formă. Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt o inadaptată. Pentru mine, realitatea e ca o coajă de ou ce mă susţine, dar în interiorul ei trăiesc în mod paradoxal izolată. Dar ştii şi tu, nu există izolare perfectă şi deseori intervin şocuri externe la care se cumulează tensiunea lăuntrică. Multe întâmplări dureroase, întrebări inevitabile, eşecuri, dar şi momente de o frumuseţe extatică. Am încercat să găsesc o logică, răspunsuri. Rezultatul a fost neaşteptat, la un moment dat am realizat că modul artistic de existenţă, chiar dacă nu-mi oferă răspunsuri, este, în schimb, singurul viabil pentru mine.

D.D.M.: Te-a afectat ceea ce au spus la un moment dat despre tine unii dintre colegii tăi poeţi? Nu mai e un secret pentru nimeni, despre tine cred că s-au spus cele mai multe chestii neadevărate, mai multe poate decât despre toată generaţia 2000 la un loc…

O.P.: Când Dan Sociu, un poet, nu-i aşa, destul de respectat, îţi împarte vorbe prin tot târgul de carte cu numai câteva ore înainte de lansarea volumului tău de debut, iar Un Cristian se arată dispus de îndată să preia şi să publice acele invenţii în cea mai în vogă revistă pentru tineri scriitori la acea dată, parcă îţi vine un pic să te dai cu capul de toţi pereţii. Şi să te întrebi ce le-a venit. Eu n-am găsit răspunsul la această întrebare, dar poate că ei, între timp, şi-au clarificat. Cred că s-au spus chestii şi pentru că apăream din… nimic. Până să debutez editorial nu publicasem încă în nicio revistă. Mă invitaseşi tu să debutez literar la rubrica ta, nişte tineri.ro, dar ţi-ai dat demisia de la revistă şi-a rămas toată faza în aer. Apoi, ţi-a venit ideea să citesc la cenaclul Euridice. Am citit. Şi imediat după aceea mi-ai dat un telefon din Italia şi mi-ai zis că părerea ta e că ar fi cazul să debutez editorial. Am debutat! Tot din cauza ta am publicat şi a doua carte. Următoarele două au apărut pentru că nu m-am mai putut opri din scris. Da, am fost mult hulită pentru că am scris; nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea unor tineri scriitori.

D.D.M.: Ţi s-a recompensat totuşi „hărnicia” prin câteva cronici sau mici premii literare; desigur, totul prin România e mic, nu există mari recompense, dar contează totuşi să se scrie despre cărţile tale, să fii invitată la o premiere, la colocvii, festivaluri de literatură?

O.P.: Mă faci să râd. Hărnicia presupune o hotărâre, un plan bine prestabilit. Nu eşti harnic în van. Eu nu am urmat nici un plan. Totul a venit de la sine. Iar a fi străin de părerea unui critic consacrat e o dovadă de ignoranţă care mă depăşeşte. Unii spun despre critică un lucru aproape axiomatic şi anume acela că ar fi oglinda în care se privesc autorii. Dacă am merge pe această idee, atunci pot spune că reflexiile cărţilor mele au un grad destul de ridicat de fidelitate în raport cu propriile mele aşteptări. La colocvii şi festivaluri mă duc pentru a socializa cu tinerii scriitori. Atunci am şansa de a vedea o microlume cu probleme ce nu îmi sunt tocmai străine. Mai e ceva, de multe ori vreau să recunosc omul din spatele unei cărţi, un fel de test al autenticităţii, deşi se întâmplă să am surprize. Dar asta nu anulează nimic, cel mult mă face să-mi revizuiesc „teoriile”.

D.D.M.: Cum altfel te mai simţi poetă în România?

O.P.: Ai văzut vreodată un orăşel de provincie? Cred că oricine ştie ce înseamnă. Aşa că nu mai dau detalii. Uite, deseori merg pe stradă din plictiseală şi întâlnesc persoane despre care am scris, ca de pildă Tinca, şi, când mă salută, văd în privirea ei scânteietoare (are ochi frumoşi) un soi de complicitate, îmi surâde şi simt pentru moment o chestie oarecum magică. În ultimii ani am călătorit mai mult şi fiecare oraş pe care l-am vizitat are propria lui poezie, e suficient să priveşti oamenii, clădirile, peisajele. Îmi amintesc că într-o noapte de vară toridă, prin 2007, eram în Florenţa şi o fată micuţă, îmbrăcată vintage, dar care pentru a fi văzută de public purta nişte sandale cu tocuri incredibil de înalte, cânta tulburător de frumos cu o voce clară, puternică în Piazza della Signoria... Era târziu şi îmi venea greu să plec. Însă, pe măsură ce mă depărtam, vocea ei se estompa şi eu mă gândeam ce fain ar fi să fim prietene. Eu nu ştiu să cânt. Iar muzica ei îmi părea în noaptea aceea cel mai frumos poem.

D.D.M.: Ce ai putea să îmi spui frumos despre un personaj din grupajele tale poetice sau despre o povestioară din prozopoemele tale?

O.P.: Păi nu mai e nimic de spus. Le-am pus pe ele să vorbească în locul meu… hai să nu fiu zgârcită, deşi sunt. Şi zgârcită, şi egoistă. Nu râde, ăsta e un moment de sinceritate. Sunt aşa pentru că deseori ajung la ideea de sinucidere, iar asta mă tulbură, mă destabilizează. Atunci, prin contrast, empatizez cu toate persoanele care au ales să-şi încheie viaţa din proprie iniţiativă. Aici e ceva contradictoriu, se opune instinctul firesc de supravieţuire unei voinţe uriaşe de a-l anula, din motive tragice. Sunt sinucideri care au în spate o viaţă interioară inimaginabilă. În societatea noastră, nebunilor li se interzice să fie nebuni. Ca peste tot, ei sunt stigmatizaţi. Ei trebuie să gândească frumos, normal, deşi nimeni nu poate defini acest normal. Micul Răpan, despre care-ţi vorbesc, este nebunul care se crede noul Mesia, propovăduind dreptul la nebunie şi care, în final, se sinucide. Să nu uităm că în antichitate nebunii erau priviţi ca un soi de sfinţi. Ei au acces la lumi pe care noi, cei normali, abia le intuim. Cu scriitorii se întâmplă ceva similar. Aparent au o viaţă normală. Dar în interiorul lor există o lume complet diferită de cea exterioară, o lume care creşte treptat şi enorm, ca un embrion, până când, în mod inevitabil, îşi cere dreptul la viaţă. La fel, micul Răpan a crescut în mine purtând toate datele mele, fără ca eu să controlez asta, s-a născut la timp şi totuşi nu a murit niciodată. La fel şi celelalte personaje, au preexistat într-un fel de magmă poetică şi la un moment dat au scos capul în lume firesc, iar eu am fost un fel de martor, în sensul că nu le puteam influenţa în niciun fel destinul, acesta se contura exact în momentul scrierii. Deşi sunt diferite, fiecare cu istoria şi caracteristicile sale proprii, toate îmi sunt la fel de dragi.

D.D.M.: Savelciuc, despre care mi-ai spus că există şi în realitate, e un personaj de o suavitate sumbră înduioşătoare. Paul Cernat îl numea „biet mutant al durerii”. Eu aş spune că e un „mutant” între un ceva de-al poetului şi un ceva de al cititorului, al omului de fapt, care îl ajută să empatizeze. Personajele din poemele tale par în stare să declanşeze o legătură, aş spune aproape de la suflet la suflet, între tine şi cel care te citeşte. Tu cum simţi că ajungi sau nu la un cititor?

O.P.: E un lucru straniu, aş zice aproape mistic. Când scriu, port în mine gândurile tuturor celor pe care i-am cunoscut, deseori chiar şi gândurile personajelor fictive. Scrisul este o formă de adresare unui om viu ca şi tine. Vreau să am o relaţie adevărată cu cititorul, să empatizez în cel mai înalt grad cu el. Pare imposibil, dar nu este, căci oamenii de pretutindeni au un fond afectiv comun. Dacă am ceva de transmis, ceva la limita durerii (pentru că te referi la Savelciuc), intru atât în pielea personajului, cât şi a cititorului şi îi pun în contact. Nu mi-e foarte clar mecanismul interior al acestui lucru, însă ştiu când reuşesc. Într-un fel mă dedublez, citindu-mi propriile poezii pe măsură ce le scriu, ca şi cum aş fi un om obişnuit (dar nu renunţ nici atunci, mai ales atunci, la spiritul autocritic).

D.D.M.: Remarcam undeva că scrii (în primul volum, Elefantul din patul meu, de exemplu, sau în „parabolele” din al patrulea, deşi impregnate cu tot felul de proiecţii himerice şi accente fantasmatice) o poezie deosebit de simpatică, de plăcută şi deloc plictisitoare (sau care să obosească). Dar şi o poezie consistent anxioasă, cu desfăşurări nebănuite ale stărilor eu-lui. Cum e pentru tine pe de o parte să trăieşti într-o izolare înspăimântătoare uneori, într-un mic oraş de provincie, şi pe de altă parte să comunici atât de spectaculos prin scris, parcă deodată cu toată lumea, să te identifici până la disperare cu neliniştea şi stranietatea câte unui personaj de poem, dar şi cu omul de zi cu zi care încă se uită cu mirare în jur, încă nu (se) găseşte?…

O.P.: Ceva m-a obsedat de multă vreme, din liceu. Îmi amintesc că profa de filozofie m-a întrebat în particular ce anume mă preocupă mai mult. I-am răspuns simplu: comunicarea cu oamenii, cu ce au ei mai tainic şi mai profund. Şi că nu-mi place să mă consider o neînţeleasă. A urmat o perioadă ce a durat câţiva ani, timp în care mi-am permis să vorbesc mult cu oameni diferiţi, simţind o puternică atracţie faţă de modul lor divers de exprimare, de poveştile lor intime pe care mi le destăinuiau uneori ca unui bun prieten. Dar eu sunt o fire introvertită, aşa că scrisul a devenit pentru mine forma predilectă de comunicare. În schimb, tocmai izolarea pe care bine ai remarcat-o s-a dovedit a fi prolifică. În izolare, mintea mea a putut să-şi urmeze liber traseul imaginar sinuos, hrănindu-se însă din durerea şi cruzimea întâmplărilor dintre adolescenţă şi maturitate. Acum şi dintotdeauna trăiesc în acelaşi mic oraş, dar ca să zic aşa duc o viaţă dublă. Sunt eu cea care se plimbă, lucrează câteva ore pe zi pentru a se întreţine, vorbeşte cu câţiva oameni şi eu, cea care trece prin stări, într-adevăr, uneori fantasmatice, paroxistice şi de multe ori paradoxale. Când ating o anumită limită, se aştern de la sine, se încheagă într-un poem. Asta nu e neapărat o dramă, cât un mod de a fi care îmi dă sentimentul clar al unei vieţi trăite în afara timpului.

mă plimb

fetele astea două aşa plinuţe
una cu un cojocel roz cealaltă râzând tare şi
eu aşa adormit auzeam fioros mă scotoceam prin buzunare
dă doamne să găsesc o ţigară
una măcar
bine să-mi fie
lene să-mi fie
parcă şi Kant se plimba la oră fixă
apoi prin faţa mea trec fetele astea două
aş vrea să am un înger grăsuţ şi
un demon grăsuţ
de păcate să nu-mi ceară socoteală
păcatele mele hrană lor să le fie
şi când oi obosi de-atâta viaţă
să adorm leneş şi fericit între fundurile lor moi

prima cronică la "În trei zile lumea va fi devorată"

o puteţi citi pe îndelete aici (în partea a doua)

la Colocviu la Alba Iulia

cel mai bun amic

orbul şi câinele

orbul are un câine mare cu blana deasă
stă liniştit pe un pietroi şi înfulecă
dintr-un colţ de pâine se opreşte din când
în când din mestecat loveşte cu toiagul
în capul câinelui şi îşi dă capul pe spate

atunci i se văd mai bine ochii opaci
câinele îl priveşte fix orbul se ridică
de pe pietroi şi dansează bizar

noi stăm în jurul lui cu ochii holbaţi
nu scoatem un sunet nu facem nicio mişcare
dar orbul ne simte orbul dansează de parcă
ar fi singur după o melodie pe care doar el o aude

dansează din ce în ce mai alert se învârteşte
se răsuceşte îşi loveşte coapsele cu palmele
ridică picioarele cât mai sus şi brusc se opreşte

se aşază liniştit pe pietroi loveşte cu toiagul
în capul câinelui noi stăm ciorchine în jurul lui
încet încet se face seară şi câinele ne priveşte fix

este un câine cumsecade, ciobănesc

... şi cum a fost la prima lansare

mury vorbind despre carti