o fată a străzii

„am bani, am libertate şi asta înseamnă ceva.

nu depind de nimeni şi asta chiar înseamnă ceva.

nu m-aş îndrăgosti pentru nimic în lume.

şi nu sunt deloc misogin.”

aşa îmi recitam în gând, ca pe cea mai

benefică mantră, în timp ce mergeam pe bulevard

şi firmele îşi aprindeau neoanele viu colorate.

şi deodată am văzut chiar sub nasul meu

o mână mică, negricioasă, murdară

cu degete puţin noduroase.

am ridicat  privirea şi o fată a străzii îmi zâmbea strâmb,

cu un firicel de salivă în colţul buzelor crăpate,

aproape violete. îmbrăcată doar într-o rochie lălâie,

soioasă, aproape deşirată

cu părul rar şi negru, încâlcit într-o coadă.

am privit-o în ochi. şi-a ferit imediat privirea.

am prins-o de bărbie

şi i-am întors capul drept spre mine, voiam cu orice preţ

s-o privesc în ochi, dar îşi ferea privirea cu îndârjire,

ceea ce m-a îndârjit şi pe mine.

„îţi dau o sută, dacă te uiţi în ochii mei!”. tăcea

cu ochii strânşi. vântul adia uşor spre mine.

am simţit mirosul ei până-n vintre:  

miros fad de transpiraţie şi urină, amestecat cu un miros

viu de sălbăticiune. „îţi dau o mie!”,

am plusat eu. nimic. nimic.

ameţit şi furios am luat-o de mână

şi am tras-o după mine.

nu s-a împotrivit, chiar mă urma. am ajuns într-un gang

unde mirosul puternic de urină acoperea mirosul ei.

am lipit-o de un zid desenat cu grafitti

şi am început s-o sărut. ţinea dinţii încleştaţi.

ochii ei, tot strânşi. sângele mi-a inundat creierul.

i-am sfâşiat rochia. un trup firav, negricios,

cu oase subţiri, delicate.

cu o mişcare brutală i-am desfăcut coapsele

şi am ridicat-o în braţe. am mirosit-o din nou.

sălbăticiunea din ea se trezise.

nu mai vedeam nimic, nu mai ştiam nimic.

sălbăticiunea mea ucidea cu furie sălbăticiunea ei.

nu s-a zbătut, n-a ţipat,

n-a scos un geamăt sau un cuvânt

sau poate n-am mai auzit eu. am lăsat-o jos strângând-o de gât,

sufocând-o. voiam s-o privesc în ochi

acum mai mult ca oricând. a horcăit scurt.

avea ochi negri şi adânci ca iadul.