Foarte hărnicuță (ba
chiar un pic prea foarte), Ofelia Prodan vine în fiecare an cu un nou volum
(cînd nu cu mai multe – și asta fără a mai socoti și reeditările, care-s,
firește, semn de bun succes). Ce-i drept, nu-s volume cu repetiție iar
redundanțele de atitudine sunt doar atîtea cîte să garanteze o evoluție cu
unitate și-n cadrul unei unități. Ofelia mizează de fiecare dată pe o altă idee
imaginativă, imaginează oarecum în cicluri
și se mută din căsuță în căsuță, schimbînd decorul simbolic. La atîtea mutări
(care-n parte-s și permutări de viziune) nu-i de mirare că-n cele din urmă a
ajuns, de la lirismul cu vervă ludică din Elefantul
din patul meu, la ”poezia neagră” din Călăuza
(Editura Cartea Românească, București, 2012). A fost o mutare din aproape în
aproape, ca și cum poeta ar fi trebuit să treacă, din cerc în cerc, printr-un
ciclu de agravare tematică pînă să ajungă la actualele ”variațiuni pe tema
morții,” cum le numește Ion Pop pe copertă. Această reciclare tematică în grav
nu e făcută însă printr-o retorică speriată de propriile teme, printr-o
retorică de alarmă, ci – spre a-l mai cita odată pe Ion Pop – ”pe un ton
neutru” și ”într-un decor realist-minimalist”. Dar nu fără un scenariu de
asumare progresivă a temei: cele patru cicluri ale volumașului Ofeliei (Scurt-metraje, Străinii dintre lumi,
Străinul de sus și Oameni de nicăieri)
sunt, de fapt, stadii de interiorizare a temei morții, oarecum metodic
aranjate.
În cel dintîi Ofelia face
pe reporterul de sinucigași, ”relatînd” într-o poetică descriptivă, insensibilă
și albă, incidente fatale (într-o, probabil, premeditată morfologie a
sinuciderilor). Reportajele sunt migăloase, nemiloase, de fapt, în acuitatea cu
care notează toate amănuntele scenei și gestului: ”Se urcă pe pervazul
ferestrei. Tremura/ în haltul alb, subțire, fără cordon./ Privea doar în sus. Cîteva secunde/ și totul va dispărea. Așa
cum dispar/ visele rele cînd mama mă mîngîie pe frunte.// Întinse un picior
în gol, apoi îl retrase/ cu teamă. E o zi
frumoasă, zîmbi și zîmbetul/ ei părea din altă lume. Își desfăcu larg/
brațele, se întoarse cu spatele și se lăsă/ ca prin vis să cadă. Cîteva
secunde/ și trupul ei se izbi greoi de pămînt” (O zi frumoasă). Toată suita e o paradă de victime ce dispar într-o
insensibilitate generală (natura e, de fiecare dată, cinic de idilică);
frigiditatea notațiilor le crește acuitatea - iar aceasta e, de fapt,
participarea afectivă/compasională a Ofeliei. În scenariul cărții, acesta e
actul strict contemplativ, o focalizare pe temă, ținută încă în ”exterioritate”.
Abia al doilea ciclu
relevă cît de participativă era, în realitate, sintaxa notațiilor indiferente
din primul; pentru că aici reportajele sunt din interiorul trecerii peste Styx
iar poemele vorbesc de familiarizarea cu moartea: ”acum o să înotăm în apa cea
neagră. nu vezi cîtă/ liniște poate fi înăuntru? uneori îmi uit trupul/ afară
și atunci îi simt mai aproape. iar apa asta e neagră/ de la durerea morților.
ei vin și pleacă în fiecare/ noapte. luna intră după nori și atunci ei se
dezbracă lent,/ într-o tăcere înfiorătoare și își spală durerile. apoi/ pleacă
fără să privească în urmă. se zice că cine întoarce/ și o secundă capul rămîne
prizonier aici, așa ca noi./ așa ca trupurile noastre înotînd singure în apa/
cea neagră în timp ce noi, deși aproape, nu ne găsim/ niciodată liniștea” (Apa neagră). E o schiță de traseu dantesc, un proiect de călătorie dincolo; un
fel de rit de trecere cu mărturii directe și din partea cealaltă. Străinul de sus e ciclul acestor
mărturii din celălalt tărîm, din ipostaza de sub pămînt: ”locuitorii par să nu
cunoască ura/ își văd clipă de clipă de treburile lor/ aici e atîta liniște
încît mă simt ca acasă/ cîteodată parcă îmi este dor/ de lumea de sus dar
imediat simt/ ura și neliniștea oamenilor/ mă scutur ca de un vis rău/ privesc
în jurul meu/ locuitorii lumii de dedesubt/ umblă cu grijă prin preajma mea/ ca
și cum aș fi un oaspete de seamă/ eu le spun că aici este casa mea/ ei îmi
zîmbesc apoi își văd de treburi/ la fel de firesc de parcă acum aș fi unul
de-al lor” (Un oaspete de seamă).
Morala e, poate, prea transparentă: tandrețea care lipsește lumii de sus
prisosește celei de dedesubt. E un fel de a contura infernul existențial
printr-o opoziție care denunță radical cinismul celor vii. E mai bine (mult mai
bine) dincolo: e propoziția din subtextul ciclului, schimbînd, astfel, locul
infernului. Secvențele finale pun – abia acum limpede – în lumină structura de
parabolă a întregului volum; căci așa e construită Călăuza Ofeliei: ca o parabolă (poate ușor cam demonstrativă;
se-ntîmplă, însă, la volume cu concept).
Al. Cistelecan (Revista Astra nr.3-4/2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu