politically correct

deasupra cerul metalic dedesubt albul
orbitor al zăpezilor şi zâna rătăcită din palma mea
uitându-se cu ochii ei mari şi rotunzi
în ochii mei monstruoşi

avioanele avariate maşinile inutile
gerul de afară gerul din fiecare cameră de bloc
oamenii din blocuri care nu mai ştiu
care nu mai vor oameni care îşi asumă tardiv
triumful ratat al civilizaţiei

oare cine va îndrăzni să-şi mai imagineze
un colţ de rai unde un mic dumnezeu
guvernează politically correct cât de aproape
este un dezastru total oare ce urmează
zână mică tu să-mi spui
tu făptură din poveştile copilăriei
mele în tine cred şopteşte-mi că pământul
ăsta e jucăria ta de plastic
şi tot ce se întâmplă acum sunt micile tale capricii

aici manete blocate butoane aparate defecte
lumini roşii un vast teren părăsit
câteva urme firave de viaţă noi unde suntem oare mai suntem

aici pielea care ne acoperă străluceşte artificial
şi înăuntrul nostru fiecare organ are o viaţă artificială

aici când un om pleacă de tot nimeni nu spune nimic

Maimuţica

Aveam lângă oraş o casă mare cu gazon în faţă şi foarte
mulţi prieteni care ne vizitau în weekend. Cine-i maimuţica asta?

o întrebau curioase doamnele frumos parfumate, dichisite
pe mama. Eu mă băgam sub masă şi le studiam picioarele

cu pedichiură îngrijită, epilate îngrijit - nu ca ale mamei,
apoi sandalele cu barete fine cumpărate de la prăvălia din centru.

Apoi smulgeam un fir de iarbă şi le gâdilam. Ele izbucneau
în hohote subţiri de râs, dădeau din picioare şi se uitau

sub masă. Uite-o pe maimuţică! Ce ochişori negri are!
Hai să-i dăm o bomboană! Haide, ia bomboana asta, e pentru tine!

Mama era toată roşie la faţa şi îşi ştergea cu un şerveţel
fruntea umedă, în timp ce eu mâncam trei bomboane deodată

iar doamnele îmi aranjau bretonul ciufulit chicotind şi trecându-mă
din braţe în braţe, întorcându-mă vesele şi curioase pe toate părţile.

la castel

cu Federico Garcia Lorca

două fete

fata care plânge închisă în camera ei
palmele ude îi încâlcesc părul
trupul ei gol crestat de linii fine roşii
hainele vraişte pe pat pe jos
cărţile şi foile rupte muzica rock la maxim
fata care stă în camera alăturată
izbeşte cu pumnii şi picioarele în perete
ţipă să dea dracului mai încet
muzica aia muzica nu se mai aude
o fereastră se deschide larg
un urlet inuman opreşte o secundă lumea

fata care dansează în camera ei
trupul ei gol se mişcă lasciv pe o melodie rock
hainele vraişte pe pat pe jos
cărţile şi foile rupte muzica rock la maxim
fata care stă în camera alăturată
izbeşte cu pumnii şi picioarele în perete
ţipă să dea dracului mai încet
muzica aia muzica e tot la maxim
o fereastră se deschide larg
fata care stă în camera alăturată se aruncă

cum s-a...

... poem de ddm, nemaifinalizat :D

Al şaselea simţ

pentru că mi-e dor de un Crăciun adevărat cu zăpadă şi viscol!

Sunt unii care vorbesc de un al şaselea simţ. Mi se pare un lucru firesc. Mai ales iarna, când stai mai tot timpul în casă şi priveşti cu nasul lipit de geam zăpada viscolită. Atunci, vezi tot felul de felul de făpturi fantomatice plutind odată cu fulgii de zăpadă într-o feerică şi inofensivă tornadă. Iar făpturile acestea îţi transmit telepatic fotograme cu eschimoşi care vânează foci. Tot ele îţi mai transmit că de la o vreme, de la Crăciun adică, ai început să semeni cu o focă şi să te fereşti, căci sezonul vânătorii tocmai a început şi eschimoşii sunt puşi pe treabă. Nu vrei să le dai crezare, dar alergi într-un suflet la oglindă şi te priveşti. Două harpoane ţi se înfig în spinarea lucioasă, în timp ce doi ochi negri, rotunzi şi umezi te fixează îngroziţi, iar mustăţile lungi şi dese îţi tremură de durere.
Mi se pare un lucru la fel de firesc să existe şi un al şaptelea simţ. Şi un al optulea. Şi un al nouălea. Oricâte poţi născoci şi de oricâte este nevoie. Totuşi să nu întrecem măsura, uneori e atât de fascinant să te rătăceşti prin lumi ciudate şi cu cât eşti mai dezorientat cu atât mai bine. Îţi vor sări în ajutor fiinţe pe care în mod obişnuit le întâlneşti în basme. Bine ar fi să le tratezi cu respectul cuvenit. Altfel rişti să nu te mai întorci niciodată în lumea obişnuită. Eu unul, aş risca.
Odată am văzut o focă la Zoo. Îngrijitorul se chinuia s-o hrănească. Foca părea apatică. Când îngrijitorul iî punea peştele sub nas, ea întorcea capul. Am apelat imediat la al şaselea simţ. I-am transmis telepatic că am un plan de evadare. Ea mi-a transmis tot telepatic că o să eşueze ca toate celelalte. Eu i-am transmis să aibă totuşi încredere. Ea mi-a transmis că sunt un prost. Cu toate acestea, a doua zi, foca înota fericită în Marea Glaciară, sub o imensă banchiză de gheaţă, pe care doi eschimoşi stăteau la pândă cu harpoanele pregătite.

ascultând-o pe Ada Milea

foto de la Sibiu

cineva

să vină cineva să-mi ţină gura deschisă
cineva cu braţe vânjoase şi degete reci
să-mi fie frică să vreau să mă zbat
să nu pot face nici cea mai mică mişcare
să mă gândesc că poate se apropie clipa
să-mi fie atât de frică încât degetele lui reci
să mă ardă pe faţă să-mi schimonosească faţa
să privesc totul cu ochii holbaţi
să-i văd clar ochii aprinşi înfigându-se în ochii mei
să-i simt respiraţia lângă ureche
mirosul lui să-mi intre în piele
să vreau să-i aud vocea măcar o dată
cineva care să facă totul şi să nu spună nimic
şi eu să fiu cuminte atât de cuminte
încât fără să mă împotrivesc să picure încet încet
în gura mea un lichid toxic iar eu să-l înghit cu poftă

nostalgie la praga

Invitaţie la lansare de carte la Sibiu

La lansarea lui Ulise vor vorbi Rita Chirian şi Teodora Coman.

Vă aştept cu drag!

o nouă recenzie la....Ulise

în revista corpul T - aici!

coşmar mistic elementar

făcusem o infecţie urâtă la măseaua de minte
am avut dureri cumplite toată ziua
am luat antibiotice calmante ceaiuri peste ceaiuri
şi spre seară m-am băgat resemnată sub plapumă

am căzut imediat într-un somn adânc
şi-am visat un om ras chilug
cu o privire hipnotică de profet nebun sau de nebun profet
nu-mi dădeam prea bine seama de ce anume
îmi spunea că este fratele marius
şi că are misiunea divină de a mă converti
fugeam de el dar degeaba mă urmărea obsedant
şi când îmi predica mai înflăcărat
decât Petru şi Pavel la un loc
când mă blestema de mă treceau toţi fiorii iadului

neştiind cum naiba să mai scap
m-am concentrat intens şi m-am reîncarnat definitiv
într-o ţestoasă ninja adeptă a nonviolenţei
şi doldora de înţelepciune zen
care în câteva minute l-a convertit simultan
pe fratele marius la toate religiile
mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria umanităţii

un bătrân şi o bătrână

lui daniel

în parc e atâta linişte şi răcoare - un bătrân şi o bătrână
merg braţ la braţ, se opresc din când în când şi vorbesc

prin gesturi. unde ai dispărut, îmi răsună vocea
ta ca un reproş îndepărtat în telefonul pe care îl las

să alunece în lacul tulbure. bătrânii se apropie de lac
mâinile lor plutesc lent şi spun povestea pe care o uitasem

mâinile lor îmi amintesc cum pluteam cândva
printre nuferi şi nu mai era mal şi nu mai era dragoste

era doar apa rece, iar deasupra craniul lui Yorick
privindu-mă în linişte cu orbitele lui negre adânci.

o recenzie la Ulise

de Andrei Zbîrnea în revista online subcultura

unde îl puteţi găsi pe Ulise

la librăria Cărtureşti Verona, la "Librăria din fundul curţii", Humanitas, de la Green Hours, dar şi la chioşcul din faţa MNLR-ului.

dincolo de soare

urcăm şi coborâm treptele bisericii
cu rucsacele grele în spinare
feţele noastre sunt prelungi transparente
cu cearcăne şi pungi imense sub ochi
ne privim şi parcă semănăm cu sfinţii din icoane
zâmbim dar nu mai avem chef
de glume proaste

din turnul bisericii fotografiem clădirile oraşului
suntem plini de praf şi pânze de păianjen
se aude aproape ca un plânset
rugăciunea preotului
soarele luminează puternic turnul
de aici de sus oamenii se văd atât de mici că am putea
sufla o singură dată peste străzi
şi ar dispărea toţi

este linişte
parcă ne auzim gândurile ca nişte
viespi uriaşe translucide

stai cu fruntea pe umărul meu
simt că te pot duce uşor dincolo de soare să îţi arăt
ferestrele deschise ploaia caldă de vară
marea noastră agitată
mama ta îmbrăcată în negru

domniţa din turnul veneţian

bătrânelul

lui Gellu Naum

bătrânelul se odihnea de câteva secole
cu fundul între perne de mătase
era doar cu puţin mai bătrân decât alţi bătrâni
avea o barbă albă şi lungă de ascet
din când în când bătrânelul îşi lăsa capul în jos
poate se gândea profund sau poate intra în transă
sau poate moţăia niţel
iar oamenii ziceau uite acum călătoreşte prin alte lumi
oare ce vede el acolo şi nu ne spune şi nouă
hai să-l momim să-i aducem darurile noastre
şi-i aduceau bătrânelului
ce aveau ei mai de preţ frunze de tutun perle şi mărgean
ba chiar câteva cranii de om vopsite frumos cu henna
bătrânelul mijea ochii se scărpina pe chelia venerabilă
avea o chelie care în lumina apusului
semăna cu cea a unui venerabil ascet
şi strâmba din nas mormăind nu-i mare lucru
alţii mi-au adus daruri mult mai de preţ
ei se mirau uite a văzut multe la viaţa lui cu el nu-i deloc uşor
şi plecau şi se întorceau
a doua zi încărcaţi cu blănuri de fiare sălbatice
cu podoabe de aur nestemate şi mirodenii
bătrânelul mijea ochii scărpinându-se în fund
desigur era un gest de mare înţelepciune
cine ar fi făcut ceva atât de firesc şi simplu în public
şi spunea astea-s nimicuri alţii mi-au adus lucruri nepreţuite
apoi îşi lăsa încet capul în jos poate moţăia
sau poate intra în transă şi oamenii ziceau
iar călătoreşte oare ce vede şi nu ne spune şi nouă
se ofticau ei şi plecau şi se sfătuiau
ce să-i aducă bătrânelului să-l mulţumească
se sfătuiau zi şi noapte fumau beau cafele după cafele
şi se gândeau dar nimic nu le trecea prin cap
poate era de vină vremea urâtă de afară
sau poate se gândeau
la nevestele şi copiii care îi aşteptau cu drag acasă

poem cu tânărul geo bogza

departe de zgomotul şi aerul poluat
al marilor oraşe pe un vârf stâncos de munte
stă sprijinit în bâta lui noduroasă de lemn
un cioban bătrân şi îşi numără cu ochii închişi
oile albe apoi oile negre

le numără o dată de două ori de trei ori
pleoscăie din limbă încântat
apoi deschide ochii se freacă la ochi
priveşte buimac şi mahmur de jur-împrejur
o dată de două ori de trei ori
dar nici urmă de oaie fie ea albă sau neagră

ciobanul se înfurie înjură de toţi dracii şi toţi sfinţii
loveşte cu bâta în stânga şi-n dreapta
apoi îşi face mâinile pâlnie la gură
şi strigă din rărunchi după ajutor la ciobanul tânăr
de pe celălalt vârf stâncos de munte
care tocmai se masturba în tihnă
răspândindu-şi sămânţa în natura imaculată
numai şi numai pentru a-l inspira
pe tânărul şi înflăcăratul poet geo bogza
să scrie o scandaloasă şi superbă poezie

yesterday in Prague

de vorbă cu Ulise

Andra de vorbă cu Ulise:

Andra Rotaru: Cel mai recent volum de poeme semnat de tine, “Ulise şi jocul de şah” reface un traseu istorico-mitologic, iar “piesele acestui volum concentrează o întreagă istorie antropologică”, după cum scria Alexandru Matei în prefaţa cărţii. Cum pot fi redate lumii actuale, prin poezie, legendele, personajele şi acţiunile lor memorabile, de odinioară? Poate fi cititorul actual atras spre această istorie, prin demitizarea ei? Cum ai procedat tu?

Ofelia Prodan: Ceea ce te sperie când eşti copil este însăşi măreţia, intangibilitatea figurilor istorice şi mitice. Dar tu, copil fiind, reacţionezi şi îţi permiţi să persiflezi toate miturile şi legendele istorice. Cred că orice copil a făcut mai mult sau mai puţin conştient acest lucru. E suficient să vezi mustăţile impozante desenate pe manualele de istorie, ale împăraţilor şi voievozilor. Totuşi, această carte e şi o rescriere conştientă ce umanizează personajele cumva urcate pe acel piedestal şi le coboară printre noi, apropriindu-le defectele noastre fireşti, dar mai ales umane, punând aceste personaje istorice pe o tablă de şah unde se confruntă cu situaţii uneori cât se poate de banale. Ele se întâlnesc pentru a se arăta sub un chip mai puţin „onorabil” sau exemplar, dar mult mai credibil în ordine umană. Aşa se „întâmplă” în Ulise si jocul de şah şi aşa se întâmplă şi într-o istorie antropologică dacă o privim de aproape. Şi, evident, fără prejudecăţi. Astfel, cititorul nu se mai simte inhibat, ci râde sau se bucură împreună cu eroii.

Continuarea interviului - aici.

cum a fost

la lansare:




şi un poem din carte:

lansarea mea de la Bookfest

Sâmbătă, 28 mai 2011, ora 17:00, la standul editurii Tracus Arte (B05, Pav. C2), în cadrul târgului de carte Bookfest, se va lansa volumul bilingv “Ulise şi jocul de şah” (“Ulysses and the game of chess”), de Ofelia Prodan. Traducere în engleză de Florin Bican.
Vor vorbi Alexandru Matei şi Felix Nicolau.

“Volumul Ofeliei Prodan seamănă cu o expoziţie de artă vizuală contemporană. Spre deosebire de culegeri de texte postmoderne prevăzute cu indicaţia unei lecturi aleatorii, acest volum cere să fie parcurs cartezian. E ca o carte de colorat: conturul este dat, poeta vine şi îl umple cu propriile combinaţii de culori. Dar nu poţi înţelege semnificaţia combinaţiilor cromatice decît după ce în prealabil ai înţeles contururile pe care le umplu. Avem astfel o primă parte „antică”, o a doua parte „orientală şi medievală” şi o ultimă parte „modernă”, iar evoluţia registrelor de limbaj depinde de miturile culturale vehiculate. Dacă pentru antichitate, ceea ce insolitează cronotopul este „banalizarea” şi detaşarea vocii care povesteşte, în secţiunea orientală, populată de figuri care ne spun nouă, europenilor, mult mai puţin, deja poeta este cea care leagă fire epice în noduri dramatice. Despre poemele din ultima parte a volumului ei ar putea vorbi Peter Sloterdijk, cel din trilogia Sfere, ca despre o conversie estetică a “nevrozei modernităţii”, ca imposibilitatea de a „se gîndi pe sine ca limitat, conţinut, înconjurat şi ocupat. Aceasta este nevroza fundamentală a culturii occidentale: să fii forţat de a visa la un subiect care observă, numeşte, posedă orice fără a se lăsa el însuşi conţinut, numit sau posedat de ceva.” (Alexandru Matei)

“Cât o grădiniţă de copii şi cât un spital de nebuni, atâta candoare şi atâta mirare şi atâta poftă de joacă şi poftă de a întoarce lumea pe dos a adunat Ofelia Prodan în cărticica sa „Ulise şi jocul de şah”. Sfinţi, zei, filosofi, eroi, poeţi etc, cu toţii s-au adunat în poeziile Ofeliei Prodan şi fac şi spun lucruri trăznite. În fond, demersul poetei e unul salvator: peste înţelesurile lumii, interpretările s-au aşternut ca zgura, „ca albeaţa pe ochi” şi numai o privire proaspătă le mai poate salva şi ni le poate face din nou dragi. Lumea trebuie reinventată, refăcută şi recitită din temelii. Dar pentru asta e nevoie de un Dumnezeu-copil, care să se joace şi să se mire din orice. Şi mirându-se, să întemeieze: să dea alte înţelesuri.
Pariul pe care Ofelia Prodan l-a câştigat în cărticica asta e cel cu simplitatea şi cu limpezimea vorbirii. Şi pariul cu copilăria. Cred că volumul acesta de poezie va avea mare trecere la copii şi la savanţii nebuni şi la nebunii-savanţi. Adică la dumneata, cetitorule!” (Ion Mureşan)