Cravata tatălui meu

Tata, cât l-am iubit și l-am urât pe tata.

Cum îi urmăream avid gesturile de bărbat bine

cu care își aranja cravata lucioasă în dungi mov,

degetele groase și albe care pipăiau cămașa apretată

cu satisfacție, cum își strângea cureaua de piele

sub burta țuguiată, cum se apleca oftând

să-și scuture pantalonii de scame imaginare.

Tata m-a luat într-o zi geroasă după umeri și mi-a zis:

Fac eu bărbat adevărat din tine! și mi-a zâmbit

cu o lucire cumva drăcească în ochi. Mergem la femei!

Mai întâi mi-a dat să beau până am simțit că borăsc.

Mi-a deschis larg o ușă capitonată cu o catifea

de un roșu strident. Pe un pat se lăfăia cu picioarele grăsune

desfăcute o târfă imensă în călduri. Tata mi-a dat

un ghiont și am îngenuncheat. Târfa m-a alintat

într-o limbă slavă, m-a mângâiat pe obraji, apoi m-a prins

brutal de păr, m-a tras înspre văgăuna fetidă

dintre coapsele ei și mi-a poruncit ceva în limba

aceea slavă cu inflexiuni dulcegi. Am înțeles exact ce

și mi-am vârât capul acolo. Mirosul ei m-a torpilat.

Mi-am ținut respirația, mi-am încleștat fălcile,

mi-am încordat gâtul, stomacul, dar voma a țâșnit.

Târfa a început să hohotească: era plină de voma mea,

dar ea hohotea arătându-și dinții de plastic

de un alb impecabil, împroșcând salivă. Tata era roșu la față.

Fierbea. M-a smuls și m-a aruncat în stradă. Înjura.

Înjurături de care s-ar fi rușinat până și ultimul boschetar.

Eu mergeam cu capul în jos. Aerul tare și rece mă trezise.

Tata a zis: Stai! Și am stat. Față în față. Eram cu un cap mai înalt decât el,

însă privirea lui mă sfredelea cu ură. Ochii mi s-au micșorat

și l-am sfredelit cu aceeași ură. Eram numai noi. Trecătorii, simpli figuranți.

A ridicat palma grea. I-am prins brațul și i l-am îndoit la spate.

A icnit. L-am privit cu milă și i-am dat drumul. Am luat-o la fugă

pierzându-mă printre trecători și mașini. În fugă, mi-am aruncat sacoul

gri elegant și cravata lucioasă cu dungi mov. Cravata lui.

poem cu Savatie Baștovoi

Savatie iese pe înserat din mănăstire și se duce în sat

mergând pe un drum lăturalnic pietruit

privește doar în jos și parcă bombănește ceva

când vede un pietroi cu chipul lui Dumnezeu

care îl mustră cu glasul lui Dumnezeu

Savatie, Savatie, încotro

nu cumva iar la crâșma din sat

unde o să te așezi singur într-un colț

la măsuța de lemn pe un scăunel de lemn cu 3 picioare

și o să bei vin roșu fără mine

Savatie, Savatie, ai uitat cum mă îndemnai

să-l citesc pe neamțul ăla Nietzsche

și eu, umil, ți-am urmat sfatul

dar, Savatie, recunosc m-am înșelat

neamțul e un om foarte de treabă

parcă seamănă un pic cu tine

dar se cuvine oare, Savatie, să umbli pe drumuri ocolite

până la crâșma din sat

amăgindu-te că eu te voi ierta

nu pentru că o să te îmbeți precum un porc

ci pentru că, Savatie, dumnezeiesc ar fi

să mă inviți să iau loc lângă tine

tot pe un scăunel de lemn cu 3 picioare

și să bem împreună vin roșu toată noaptea până-n zori

povestindu-ne ca doi buni amici

toate necazurile îndurate

iar când chelnerul ar veni cu nota de plată

eu mi-aș pune amprenta degetului mare în josul notei

așa ca și cum m-aș semna

și atunci chelnerul s-ar ridica la cer de atâta fericire

apoi tu, Savatie, ai adormi cu capul pe măsuță

în timp ce eu te-aș veghea cu drag

așa cum mă veghezi și tu pe mine când ești treaz cu adevărat

două reeditări la eLiteratura

la Elefantul din patul meu și Ruleta cu nebun, un articol pe SemneBune:  link

o cronică la Călăuza în revista Paradigma nr.1-2/2013

Aflată deja la al șaptelea volum de versuri al ei, Ofelia Prodan continuă să fie la fel de prolifică și de tenace. Scrierea poeziei, în ipostaza în care o înțelege ea pare să fie unica-i îndeletnicire, aproape obsesivă și acaparantă până la a dezvolta, în propriile-i texte un fenomen de autoinducție în care spectrele textuale sunt permanent exhibate în prim-plan ca reale, iar cele reale se coagulează fictiv în corp textual. Cred că am scris despre volumele ei de cel puțin patru ori. Poezia ei a devenit treptat aglutinantă, așa-zicând, părând că-și absoarbe autorul, deși acesta scrie atent și lucid, fără discrepanțeși fără vocabule în plus sau în minus.
Primul ciclu (Scurt-metraje) are un titlu perfect aderent: sunt câteva poeme-scenariu pornind de la care, atât un amator, cât și un profesionist, ar putea realiza la propriu niște micro-capodopere ale filmului mut pe tema sinuciderii sau a violului, distrugând programatic orice urmă de dramatism sau de inefabil, lăsând imaginile să vorbească de la sine. O intoleranță totală față de enigma vie a vieții pare să dicteze aceste autoexecuții efectuate prin scris. Sunt scene programate-și-reale, derulate plat și cu maximă economie de cuvinte; mai mult, cu un fel de infantilism suveran pe care Ofelia Prodan și-l poate adjudeca de acum ca pe o marcă proprie de autenticitate. Iată o astfel desinucidere, descrisă ca un ritual economicos, cu nicio mișcare în plus fațã de logica-i intrinsecă: „Era singură acum. Se îmbrăcă în cel/ mai frumos capot și găti toate felurile / de mâncare. Aranjă cu grijă mâncarea pe/ masă. În centru, tortul cu vișine.// Se uită la masa încărcată și zâmbi/ mulțumită. Se spălă pe mâini, se așeză/ pe un scaun și scoase din buzunar un tub lung/ și alb. Goli tubul cu două pahare pline/ cu apã rece.// Zâmbi din nou și rămase pe scaun/ privind masa încărcată cu bucate gustoase/ și din când în când, tortul cu vișine”. Din păcate, astfel de scenarizări ale propriei ieșiri din viață există atestate și în realitate; cu alte cuvinte, ele nu sunt pure ficțiuni poetice. Autenticitatea este garantată în mod ciudat, prin însăși stranietatea realului.

Al doilea ciclu, 2. Străinii dintre lumi, conține proiecții ceva mai largi, în care lumea morților și a viilor sunt compenetrante. Percepția condiției existențiale nu mai are acel aer de comedie bufă din trama volumelor ei mai vechi, sunt trăite în toată perplexitatea lor neutră, pe propria persoană și împărtășite laolaltă cu ceilalți, cu lumea, prin imagini de apocalipsă naiv-apocrifă, trecute insesizabil printr-un proces de suprainvestire expresionist-suprarealistă. Ceva ce se produce în concomitență cu o anumită trăire personală este investit imediat cu un sens supradimensionat transformându-se în texte ce s-ar putea numi alegorii vide ale realului. Ele nu mai trimit la un sens anume, ci la un context. Subiectul liric nu mai există decât ca parte a acestui context general, împãrtãșit de toți. Un fel de premoniții obscure capătă corp și se manifestă automat, devenind viziune de sine stătătoare și provocând, pe ansamblul volumului, un iz special și o impresie ce nu se șterge, aceea că suprainvestiția de sens este însuși realul – care, lipsit totalmente de sens, se debordă pe sine – și în care poetul este acum o „călăuză” sui-generis a muritorilor (un fel de nemorți/ nevii), totdeauna către „nimic” și către „nicăieri”. Nimicul devine un fel de țintă supremă care se instaurează obligatoriu după un periplu/ pelerinaj straniu al ființelor cuprinse de „frig”, „frică”, de „carne” și, în loc să înspăimânte, provoacã o „bucurie” ciudată, ba chiar o stare de „fericire”, prin degrevare totală de lumile sensului. Totul, întreg periplul labirintic al sensului, cu peripeții nule, conduce parcă într-acolo. Iată un text, pe care îl alegem oarecum întâmplător, căci aproape toate textele se situează la același nivel, tipic însă pentru tot restul volumelor Ofeliei: „eram înveliți în fâșii groase de carne și tremuram/ de frig. vorbeam doar prin semne. ne spuneam că/ lumea asta abia a apărut: că nu se știe încă ce este teama./ că doar noi ne temem să vorbim ca nu cumva/ frigul să smulgă hălcile de carne de pe noi și/ noi să plutim peste lume ca duhurile. și în timp/ ce semnele noastre se înmulțeau odată cu frica,/ o zăpadă mai albă decât oasele primilor morți a / acoperit totul. mergeam și urmele tălpilor noastre se imprimau/ în zăpadă ca vorbele celor ce-și cheamă sfârșitul./ ne-am oprit în mijlocul lumii, am deschis gurile/ și-am înghițit toată zăpada. și dintr-o dată, frigul ne-a/ amorțit oasele și toată carnea s-a desprins de pe noi/ ca noi să ne putem ridica ușor peste lumea asta nouã”.(o lume nouă). Imaginile recurente din alte poeme sunt cele ale „apei negre” (vezi apa neagră), ale „înotului” penibil printr-o existențã diluvială, cu „lumină neagră”, inversă, care schimbă conotațiile valorilor, de sens știute: suferința nu erodează, ci vindecă prin epuizare și înstrăinare de o umanitate dezorientată și epuizantă ea însăși. Poate e un fel de orfism invers, fără lirism și fără ecou. Ceva din viziunile insolite ale Ofeliei Prodan amintește de aceeași ciudată compenetranță a lumilor din textele lui Theodor Dună sau ale lui Dan Coman. Este un efect douămiist, apocaliptic. Suflarea de viață este dată invers, nu de spirit, ci de lut: „și pământul deschide/ o gură neagră imensă și din adânc suflă/atâta viață peste noi cât să ne putem mișca”. (voi sunteți bolnavi). Bucuria vine din „marea călătorie” spre lumea de dincolo; o bucurie sui-generis, plină de „lumină” într-o drumeție săvârșită „pe sub apă” și într-o comunicare interumană în care tuturor, în loc de cuvinte, din guri le țâșnește apa. Scufundarea în neființă și în non-sens este, invers decât în tradiție, un „semn” de viață, ba chiar o reînființare de lume, cu alte orbite gravitaționale. Morții sunt cei care-i conduc pe cei vii. Viziunea confuziei lumilor este foarte puternică în fiecare text în parte din acest volum fără ierarhie. E o caracteristicã specifică acestei poete care-și desfășoară textele la nivelul ciudat al firescului plat, așa-zicând.  Straniul și înfricoșătorul stau la un soi de nivel nul, fără frison, iar „frica” devine pur hipnotică, fără efecte de zguduire, confundându-se cu existența de facto. Forța umanității pare concentrată în voința oarbă de a muri (invers decât la Schopenhauer....), iar umanitatea capătă un iz nou, apocaliptic-inedit, de solidaritate-în-înstrăinare, de bucurie-în-moarte, de existență trează-în-nimicnicie și de forță-în-neputință: „spune-ne ceva. dă-ne un semn,/ arată-ne un drum. mă uit cu groază în soare./ este roșu și foarte mic./încerc să le arăt/ soarele, dar apa îmi țâșnește pe gură./ toți se liniștesc. pornesc din nou la drum./ oasele mele zornăie ca niște monede/ [...]/ forța noastră a crescut enorm. Bolile sunt mai puternice/ decât orice leac. în disperarea cu care/ne rotim în jurul soarelui, fiecare se vede/ pe sine ca și cum ar exista cu adevărat”. Poetul e un fel de psihopomp sinucigaș cu răni ce nu vorbesc,  ci curmă viața cu întebările ei chinuitoare cu tot.

Al treilea ciclu, Străinul de sus, împinge lucrurile până la damnarea cea mai cumplitã. Dumnezeu însuși e simțit ca „străin” de o umanitate ce își tratează zeul ca pe un oaspete ciudat. Acesta este inițiat de un muritor, ba chiar de un mort. Divinitatea se mută pentru totdeauna în terestritate: „Pentru mine nu mai este/ întoarcere în lumea de sus”. E un Dumnezeu, care nu vorbește, ci „tace și ascultă” (suntem cumva în anumite poeme ale lui Blaga?...) E un lucru profund, pe care poeta, aparent naivă, îl descoperã pe cont propriu: Dumnezeu devine, poate așa cum preconiza Vattimo, din autoritate paternă absolută, „prieten” și „frate” al umanității „de nicăieri”, vindecându-se pașnic de propria-i transcendență (vezi au trecut ani) și unind lumile „de sus” cu cele „de jos”. Nu vom insista în detalierea celorlalte repere ale textelor.

Ciclul al 4-lea (Oameni de nicăieri) e conceput ca o poveste fabuloasă în care Omul și Dumnezeul apocalipsei se despart pașnic regăsindu-se ca „oameni de nicăieri” precum toți ceilalți. Starea (poetică) propusă în final este „trezvia”, o stare de supra-conștiință, dacă vrem, specifică revelației apocaliptice fără metaforă spre care poezia bate în prezent, cum am mai spus-o și alte dăți, referindu-ne la poeții ultimei generații. Efectul ofelizant (în sensul shakespearian, precizăm) al înecului pașnic al existenței devenite oniroide la propriu în „trezvie” este și el specialitatea acestei poete: „Spinii îmi intrã în trup./ Trupul meu nu mai simte nicio durere./ Inspir parfumul trandafirilor sălbatici și alunec ușor în apa întunecată”. Taina pururea obscură a vindecării de moarte prin moarte devine sinonimă cu poezia ca atare și cu starea ciudată de „trezvie” pe care o comunică în absența reflecției. Este probabil acesta volumul cel mai bun și cel mai unitar al Ofeliei Prodan, în care se vede cel mai bine faptul că ea nu face altceva decât să descrie o realitate în viziuni, depășind mai vechea voință de poezie ce pare să fi apus odată cu mileniul.

Ștefania MINCU

o fată a străzii

„am bani, am libertate şi asta înseamnă ceva.

nu depind de nimeni şi asta chiar înseamnă ceva.

nu m-aş îndrăgosti pentru nimic în lume.

şi nu sunt deloc misogin.”

aşa îmi recitam în gând, ca pe cea mai

benefică mantră, în timp ce mergeam pe bulevard

şi firmele îşi aprindeau neoanele viu colorate.

şi deodată am văzut chiar sub nasul meu

o mână mică, negricioasă, murdară

cu degete puţin noduroase.

am ridicat  privirea şi o fată a străzii îmi zâmbea strâmb,

cu un firicel de salivă în colţul buzelor crăpate,

aproape violete. îmbrăcată doar într-o rochie lălâie,

soioasă, aproape deşirată

cu părul rar şi negru, încâlcit într-o coadă.

am privit-o în ochi. şi-a ferit imediat privirea.

am prins-o de bărbie

şi i-am întors capul drept spre mine, voiam cu orice preţ

s-o privesc în ochi, dar îşi ferea privirea cu îndârjire,

ceea ce m-a îndârjit şi pe mine.

„îţi dau o sută, dacă te uiţi în ochii mei!”. tăcea

cu ochii strânşi. vântul adia uşor spre mine.

am simţit mirosul ei până-n vintre:  

miros fad de transpiraţie şi urină, amestecat cu un miros

viu de sălbăticiune. „îţi dau o mie!”,

am plusat eu. nimic. nimic.

ameţit şi furios am luat-o de mână

şi am tras-o după mine.

nu s-a împotrivit, chiar mă urma. am ajuns într-un gang

unde mirosul puternic de urină acoperea mirosul ei.

am lipit-o de un zid desenat cu grafitti

şi am început s-o sărut. ţinea dinţii încleştaţi.

ochii ei, tot strânşi. sângele mi-a inundat creierul.

i-am sfâşiat rochia. un trup firav, negricios,

cu oase subţiri, delicate.

cu o mişcare brutală i-am desfăcut coapsele

şi am ridicat-o în braţe. am mirosit-o din nou.

sălbăticiunea din ea se trezise.

nu mai vedeam nimic, nu mai ştiam nimic.

sălbăticiunea mea ucidea cu furie sălbăticiunea ei.

nu s-a zbătut, n-a ţipat,

n-a scos un geamăt sau un cuvânt

sau poate n-am mai auzit eu. am lăsat-o jos strângând-o de gât,

sufocând-o. voiam s-o privesc în ochi

acum mai mult ca oricând. a horcăit scurt.

avea ochi negri şi adânci ca iadul.  

poeme cu poeţi controversaţi

poem mistic cu Muri

orbecăiam prin întuneric
după întrerupător
moliile îmi devorau hainele
fluturii de noapte mă plesneau
cu aripile lor imense
peste faţă
rozătoarele îmi ronţăiau
cu zel unghiile de la degete şi pielea de prisos
greierii ţîrîiau insistent din pat
şi de sub pat
eu tot orbecăiam
şi cînd am găsit întrerupătorul
în lumina chioară
l-am văzut pe Muri
împăienjenit cu un pahar de vodcă
în faţă plîngînd amarnic
şi abia zicînd printre suspine :
“adevăr grăiesc vouă
în noaptea asta unul dintre voi
îmi va lua locul
dar”, făcu el o pauză ridicînd arătătorul în aer
“de vei fi tu acela
adă-mi încă 50 de vodcă
şi 1000 de chelneriţe fragede nurlii
cu şorţurile mai albe
ca lumina zilei
care să dea buzna peste mine
şi eu absolut peste toate!”.

poem cu Octavian Soviany

Era toamnă şi ne întorceam de la Brăila,

de la un festival balcanic de poezie.

Soviany se îmbătase crunt.

A urcat în tren exact cu o secundă

înainte să plece. Vorbea vrute şi nevrute.

Când cu voce tare, când abia inteligibil.

La un moment dat mă sună

maică-mea să mă întrebe cum a fost.

Şi Soviany cu lacrimi în ochi îngaimă:

„Ce n-aş da să am şi eu o mamă

ca a ta, care să mă iubească,

să aibă grijă de mine şi să-mi facă

de mâncare!” Apoi continuă

frecându-şi cu dosul palmei ochii umflaţi:

„Spune-i aşa mamei tale:

că-s un biet copil orfan şi să mă înfieze

şi mai spune-i c-o iubesc mult

şi-o să fiu băiat cuminte

dacă îmi face de mâncare!” Şi plângea

Soviany înfundat ştergându-şi

din când în când nasul cu mâneca.

Îi spun mamei cam pe ocolite

despre ce este vorba, în timp ce

mă uit la Soviany, care tocmai

adormise pe scaun în tren

cu vârful bărbiei împungându-i pieptul.

Răsufla uşor ca un copil obosit

şi un zâmbet blând îi însenina chipul aspru.

Secretul poetului Traian Coşovei

Poetul Traian Coşovei are o birmaneză
care nu doarme niciodată
şi bea bere la pet împreună cu el,
în timp ce-l ascultă cum declamă
molcom poeme molcome.
Din când în când, poetul Traian Coşovei

se uită cu coada ochiului la birmaneză.
Birmaneza e foarte atentă şi îl îngână
pe poetul Traian Coşovei atât de bine încât
nu se mai ştie cine declamă poemul.
Când berea şi poemul se termină,
poetul Traian Coşovei o aşază cu delicateţe
pe birmaneză pe un scaun cu spătar înalt
la masa de scris. Birmaneza
intră într-o transă efervescent-creatoare
şi scrie sute de poeme molcome
pe care poetul Traian Coşovei le strânge

cu grijă într-un dosar şi le publică

pe la sfârşitul anului la editura Tracus Arte.

Einstein

(ţestoasa lui Marin Mincu)

vine Einstein călare pe carapace

pufăind din trabuc

şi învârtind lasoul deasupra capului

şi zice: eu am vână de muşchetar

ca stăpânul meu dom prof. Marin Mincu

eu m-am bătut cu Richelieu şi cu Milady de Winter

am colindat toate tavernele din Paris

şi-am băut cot la cot cu D'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis

am pedigree serios

dar voi nu mă credeţi voi ziceţi

că semăn mai degrabă a cowboy

şi că am jucat numai în filme western

păi voi chiar nu ştiaţi

că eu şi când nu par să fiu cel care sunt cu adevărat

de fapt tot bătrânul Einsten sunt

cel care vine de la Răsărit călare pe carapace

şi vă pune pe toţi la respect

laşilor, nătângilor, urechiştilor, semidocţilor

păi voi cu mine, marele muşchetar Einstein, îndrăzniţi să vă puneţi?

coşmar mistic elementar

făcusem o infecţie urâtă la măseaua de minte
am avut dureri cumplite toată ziua
am luat antibiotice calmante ceaiuri peste ceaiuri
şi spre seară m-am băgat resemnată sub plapumă

am căzut imediat într-un somn adânc
şi-am visat un om ras chilug
cu o privire hipnotică de profet nebun sau de nebun profet
nu-mi dădeam prea bine seama de ce anume
îmi spunea că este fratele marius
şi că are misiunea divină de a mă converti
fugeam de el dar degeaba mă urmărea obsedant
şi când îmi predica mai înflăcărat
decât Petru şi Pavel la un loc
când mă blestema de mă treceau toţi fiorii iadului

neştiind cum naiba să mai scap
m-am concentrat intens şi m-am reîncarnat definitiv
într-o ţestoasă ninja adeptă a nonviolenţei
şi doldora de înţelepciune zen
care în câteva minute l-a convertit simultan
pe fratele marius la toate religiile
mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria umanităţii

poem cu andrei doboş iluminat

sub un cocotier, stă perfect

nemişcat andrei doboş.

în lotus. păsări colibri ciripesc

ştiute, dar mai ales neştiute.

andrei inspiră, andrei expiră.

pieptul se ridică, pieptul se coboară.

muşchii abdominali, asemenea.

andrei întredeschide

un ochi ataraxic: cineva a pus

pe taburetul din faţa lui

un trabuc cu iarbă înmiresmată

învelit în foi de papirus.

întrebarea este: evitabil sau inevitabil?

răspunsul se prăbuşeşte

odată cu o nucă de cocos drept

în moalele capului.

poem cu hose pablo debusolat

într-o dimineaţă frumoasă de iarnă
când zăpada se înălţase de doi metri în
curtea bunicii şi strălucea în soare

şi eu stăteam cuminte sub plapumă
tremuram şi beam ceai după ceai
fiind groaznic de răcit

mi s-a părut că aud un zgomot mic la început
dar care creştea secundă
după secundă până când n-am mai

rezistat m-am ridicat de sub plapuma
groasă şi-am privit pe fereastră uluit
un tank nou nouţ din care ieşeau

unul câte unul nişte mascaţi ciudaţi
care în câteva secunde ne-au montat boilerul

Azi la cenaclul Universitas

moderat de domnul prof. Mircea Martin, la ora 18:30, în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, voi citi poezie alături de Cătălina Bălan.

vă aşteptăm cu drag!

o cronică la Călăuza....

....pe hyperliteratura, semnată de Dorin Mureşan    http://hyperliteratura.ro/calauza/

Călăuza e pe drum...

dar Ulise a ajuns deja in Itaca:

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4308&editie=172

Dublu Tolle

În numărul 10-11 din 2012 al revistei Vatra, mi-a apărut un poem în... două versiuni.

Rubrica unde e poemul meu se cheamă: tolle lege si e pe prima pagină. Rubrica unde este parodia lui Lucian Perţa la poemul meu se cheamă contra tolle şi este pe ultima pagină.

Iată-le mai jos pe amândouă, în sens invers:

Apolodor cel limbut

în lectura lui Lucian Perţa

Vocea muzei mele e tulburătoare

pe muza mea o cheamă, firesc, Apolodor;

ea toată ziulica altă treabă nu are

decât să-mi dicteze cu spor

poeme, cuvânt cu cuvânt, file cu file,

cu o insistenţă şi o nerăbdare

de parcă-n următoarele trei zile

lumea ar trebui să fie devorată

şi doar poemele mele, din fericire,

ar putea salva lumea şi oamenii deodată

criticii sunt exasperaţi

de situaţie şi nu mai ştiu

ce să facă pentru a fi ascultaţi,

ajungând la concluzia că tot ceea ce scriu

este atât de neobişnuit şi frapant,

încât nu poate fi

decât opera unui elefant

insinuează cum că eu,

din noapte în zi,

scriu numai şi numai în pat

acuma, să mă ierte Dumnezeu

că am strigat, mă rog, am ţipat

la ei, spunându-le că sunt penibili,

după cum s-a şi demonstrat

prea se cred ei invincibili,

capabili să scoată chiar şi limba,

oricând şi la orice poet

fără îndoială că sunt subiectivi, adică

spun şi scriu puţin despre o carte mare

şi foarte mult despre o carte mică

acum nu zic eu că se vor schimba,

dar de-ar citi şi-n engleză poemele mele,

ar gândi, poate, ca un şahist –  mult mai concret!

Apolodor cel limbut şi preoţii

de Ofelia Prodan

lui Günter Grass

vocea lui Apolodor este divină

e sufi cient să rostească două-trei silabe

dintr-un cuvânt şi se petrec minuni

dar Apolodor este cam limbut

şi la cât de mult vorbeşte

minunile se petrec fără contenire

în ţara lui Apolodor oamenii

s-au obişnuit atât de mult cu minunile

încât nu mai deosebesc cu niciun chip

o minune de o întâmplare obişnuită

preoţii sunt exasperaţi

ţin concilii peste concilii

şi discută aprins problema

până când ajung la concluzia

că cea mai bună soluţie

este să-i reteze

de la rădăcină limba lui Apolodor

iau cu ei un cuţit de măcelar

şi în miez de noapte intră tiptil

în casa lui Apolodor care doarme neîntors

îi leagă mâinile la spate

Apolodor se trezeşte şi vrea să ţipe

dar imediat un preot îi apucă bine limba

i-o retează şi o pune într-un săculeţ

limba se zvârcoleşte se răsuceşte de durere

vrea să vorbească şi chiar vorbeşte

dinăuntrul săculeţului şi iar se petrec minuni

fără şovăială preoţii aprind un rug

scot limba din săculeţ şi o aruncă în fl ăcări

privind satisfăcuţi cum limba se face scrum

acum preoţii şi toată lumea aşteaptă

o minune oricât de mică

dar degeaba – Apolodor e mut ca un peşte

tot în topuri

Când m-am întors din vacanţă am observat că a mea Călăuza se mai urcase în două topuri şi în primele zile ale acestui an. Aşa că nu mai ştiu cine a petrecut mai bine de sărbători: eu sau ea...

Este vorba de topul criticului Doris Mironescu, în bilanţul editorial al revistei Suplimentul de cultură şi de topul lui Şerban Axinte, în Observator cultural. Întrucât Şerban Axinte vorbeşte despre fiecare din cărţile menţionate, citez şi eu aceste rânduri despre cartea mea:

Ofelia Prodan compune în Călăuza (Cartea Românească) naraţiuni uşor parabolice, care integrează viziuni nerealizate complet, dar care, tocmai din acest motiv, imprimă ideea de proces, de căutare repetată, de călătorie prin decoruri în continuă modificare. Totul este orientat spre un alt plan, spre „un Dincolo cu frontiere permeabile şi fragile". (Şerban Axinte)

SemneBune despre Călăuza

Primul semn despre Călăuza chiar pe SemneBune. De la Arnoux Maz.  

Ofelia Prodan, un stalker in poezia de azi - link!

Călăuza

Ia uite, mi-a nominalizat cineva Călăuza :)


"Chiar dacă, mai ales pe ultima turnantă, 2012 făcea loc prozei şi eseului, câştigătoare iese poezia. Radu Vancu, Rita Chirian, Ofelia Prodan, D.M. Cipariu, Vlad Moldovan, Ana Mizumschi au dat cele mai bune volume ale lor. Dan Sociu a revenit într-un dispozitiv provocator, iar seniorii – Aurel Pantea, Ioan Es, Pop, Nicolae Prelipceanu, Şerban Foarţă, Liviu Ioan Stoiciu, Octavian Soviany – au scris volume emblematice – fără a face valuri, din nefericire. Bogdan Alexandru Stănescu şi Marius Chivu au furnizat surprizele anului, prin două volume superbe, cărora cu greu le poţi reproşa ceva, situândui direct în prim-planul generaţiei."  
 
Ancheta României literare: Anul 2012 – Ce rămâne?
Puţin şi bun. Anul poeziei de Marius Miheţ

good-bye 2012

de ce "Călăuza"

din Ziarul de Duminică - Scriitori despre cărţile lor

Ofelia Prodan - Călăuza, Editura Cartea românească:

Mulţi vor spune că am furat fără jenă titlul filmului lui Tarkovski, dar vor fi prea puţin aproape de adevăr. Aşa că o să vă dezvăluiesc un mic secret: titlul mi-a fost sugerat de Radu Vancu, cel care a văzut prima variantă a manuscrisului în urmă cu vreo 3 ani. Nu vă spun cum se numea iniţial. Mie mi se părea mai potrivită varianta mea, dar "Călăuza" mă atrăgea într-un mod inexplicabil, aproape iraţional. Revelaţia s-a produs de curând, la Pavia, un orăşel medieval superb de lângă Milano, când, scriindu-i cuiva o dedicaţie, am înţeles cum am intrat ca un orb în lumea poeziei bâjbâind, fireşte, pe la începuturi, şi apoi am fost călăuzită pas cu pas, din umbră, chiar de cel căruia îi scriam dedicaţia pe treptele Duomo-ului din Pavia, să văd, aşa cum ar spune poetul Ion Mureşan, "un petec de iarbă" din rai, şi asta "tot e ceva peste fire".

la Gaudeamus

Pe 23 noiembrie de la ora 16.00, Ceainăria Gaudeamus se va transforma în Studioul de poezie.

Radio România Cultural şi editura Cartea Românească derulează un parteneriat constând în promovarea unei serii de tineri poeţi români contemporani care cu acest prilej vor fi prezentaţi publicului în cadrul unui spectacol multimedia, cu lecturi din volumele: Asperger de Rita Chirian, Călăuza de Ofelia Prodan, Lemur de Andra Rotaru, Poezii naive şi sentimentale de Dan Sociu, Dispars de Vlad Moldovan, Şi apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Participă autorii: Rita Chirian, Ofelia Prodan, Andra Rotaru, Vlad Moldovan şi actorii: Anda Saltelechi, Rodica Bunea, Sandra Şimon, Cristian Rus. Coloana sonoră a evenimentului va fi oferită live de Adrian Naidin la violoncel. Moderatori: Anamaria Spătaru şi Emil Buruiană.

(de pe site-ul Radio România Cultural)

ne vedem mâine în... Parnas

sau la bibliotecă. nu îmi dau prea bine seama din anunţ. el sună aşa:

Biblioteca Metropolitană Bucureşti organizează:

O SEARĂ ÎN PARNAS: ÎNTÂLNIRE CU POEZIA ŞI AUTORII EI:
Mihail Gălăţanu, Ofelia Prodan, Constantin Kapitza, Maria Postu

Evenimentul va avea loc vineri, 17 noiembrie 2012, orele 18:00, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” (Str. Tache Ionescu nr. 4, sect. 1), în cadrul programului naţional „Nocturna Bibliotecilor”.

în prima mea seară la Brescia...

... am citit pentru prima oară în cadrul Cafenelei Literare de la Brescia care tocmai îşi începea prima "şedinţă". în filmuleţul de pe youtube puteţi vedea "aşa cum a fost":

invitaţie lansare Călăuza

Vă invit cu drag la lansarea Călăuzei mele în lume, vineri, 2 noiembrie, orele 18, la Librăria Cărtureşti Verona. Vor vorbi despre carte Florin Iaru şi Daniel Cristea-Enache, iar eu voi lectura poeme inedite din carte.

Vă aştept să ne bucurăm împreună!

în curând...

„Deja exersată, în cărţile precedente, în poeme ludice, care narează ori pun subtil în scenă translaţiile dintre real şi imaginar, trăire directa şi livresc, stare de veghe şi proiecţie onirică a stărilor de spirit, cu distanţări fin ironice de spectator al propriilor invenţii, Ofelia Prodan propune acum o suită de poeme de o tulburătoare gravitate – variaţiuni pe tema morţii, dar şi a unui fel de transfigurare a fiinţei fascinate de un Dincolo cu frontiere permeabile şi fragile. Le compune cumva în trepte, gradat, de la mică suită de «scurt-metraje», în care decizia dispariţiei se ia fără fals patetism, într-un decor realist-minimalist, înregistrat pe un ton neutru, care face ca actul autosuprimarii personajelor să capete o tulburătoare ambiguitate: contrast radical cu normalitatea aparentă a peisajului şi a stării de spirit, fisură intimă descoperită brusc şi provocând o ruptură neaşteptată, la poeme de culoare oniric-vizionară (…).
Ofelia Prodan probează şi in această nouă carte remarcabila sa disponibilitate pentru înscenări semnificative, construcţii de naraţiuni cu tâlc, montate şi demontate cu o subtilă ştiinţă a efectelor-surpriză, suporturi pentru un lirism discret, surdinizat de o undă ironic-elegiacă.” (Ion Pop)

„Scurt-metrajele Ofeliei Prodan ne atrag într-o lume a formelor ce alunecă în propriul lor abis existenţial, trecând cu nostalgie şi chiar cu graţie din existenţă în nonexistenţă, în urma unor ritualuri ce fac parte din cotidian. Călăuza este o carte a gesturilor în aparenţă banale, pregătite însă cu migală de către protagonişti, care împing fiinţele spre o altă lume, aflată deasupra şi mai cu seamă dedesubtul nostru, unde oamenii de nicăieri rătăcesc înstrăinaţi unii de alţii, într-un fel de purgatoriu al faptelor, vegheat de ochiul unui Demiurg străin de durerile lor.” (Nichita Danilov)


http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/calauza-308/

poem scris involuntar pe mess de d.d.marin cu Acosmei şi Lucian Dan Teodorovici

Şi mi-a povestit cum a ieşit din tufiş Acosmei. Ăsta, Acosmei, precum cred că ai observat, nu vorbeşte. Citeşte câteva poeme ca şi cum plânge şi, gata, se opreşte. N-ai cum să vorbesti cu el. Aşa şi Teodorovici, doar se saluta cu el, că ce naiba să vorbească, adică cu cine. Asta vreo 2 ani. Băi, şi într-o noapte prin Iaşi mergea aşa pe stradă Teodorovici şi se aude dintr-un tufiş: "nu vrei să bei cu mine?", mai-mai să creadă că îl întreabă însuşi tufişul, nu se vedea nimeni. După aia s-a dat tufişul la o parte şi a apărut Acosmei. Şi-au băut ei împreună vreo 2 ore şi multe-multe a zis Acosmei beat fiind.