Nabokov și Bulgakov

Sarmale

Nabokov îi linge cu limba pantofii lui Bulgakov
care nu este satisfăcut pe deplin și-l trimite
urgent pe motanul Behemot până la chioșcul de ziare.

Bulgakov îl vede pe prima pagină pe Nabokov

în diverse ipostaze, se supără foc și îi dă foc cu bricheta 

motanului Behemot care sare de pe fereastră 

direct în oala cu sarmale și se transformă într-o sarma.

Nabokov și Bulgakov stau la aceeași masă și mănâncă sarmale.

Corrida

Nabokov stă grijuliu la căpătâiul lui Bulgakov.

Bulgakov deschide ochii somnoros și

îi dă una după ceafă lui Nabokov care își cere iertare

în genunchi pentru imprudențele săvârșite.

Inima lui Bulgakov se umflă de mânie

și el îi dă doi pumni în față lui Nabokov care se tăvălește pe jos

în chinuri și își cere iertare pentru ceea ce tocmai

a îndrăznit să gândească despre purtarea imprevizibilă a lui Bulgakov.

Bulgakov își introduce degetele arătătoare

în orbitele lui Nabokov, îi scoate ochii și îi analizează cu lupa.

Nabokov se ridică orb de furie ca un taur

și se aruncă asupra lui Bulgakov care îi analizează calm ochii,

apoi îi înghite și face indigestie.

Nabokov trece de trei ori la rând razant pe lângă Bulgakov.

Botezul lui Nabokov

Nabokov a uitat cum îl cheamă și îl roagă frumos

pe Bulgakov să-i dea un nume.

Bulgakov se scobește în nas și îl botează pe Nabokov tot Nabokov.

După zece minute Nabokov uită din nou cum îl cheamă

și îl roagă din nou frumos pe Bulgakov să-i dea un nume.

Bulgakov se scarpină după ureche și îl botează pe Nabokov tot Nabokov.

După zece minute Nabokov crede că numele lui este Bulgakov

și îl întreabă tropăind nervos și fornăind din nări

pe Bulgakov de ce îndrăznește să poarte același nume.

în revista Asymptote

puteți citi în variantă bilingvă engleză-română poemul meu "Apolodor cel limbut și preoții" în engleză în traducerea lui Florin Bican. aici!

Invitație la lectură

Vă propun spre lectură un grupaj de prozopoeme fantasy în revista Convorbiri literare. Enjoy!

Eminescu și Macedonski

lui Daniil Harms

Eminescu era păros ca un cimpanzeu.

Dar era un tip mișto, care scria. Chiar foarte bine.

Scria și Scrisori. Le numerota conștiincios:

Scrisoarea I-a, a II-a, a III-a, ș.a.m.d.

Până s-a plictisit și el, doar nu-i răspundea nimeni.

Probabil nici nu le trimitea.

Macedonski era un tip rafinat. Și el scria.

Mai ales după ce fuma opium. Sigur scria noaptea.

În fiecare lună. Noapte de martie, aprilie, mai, iunie, ș.a.m.d.

Dar un an nu are decât 12 luni. Așa că, la un moment dat,

Eminescu s-a îmbrăcat cu același costum

ca de obicei, și-a pus stiloul în buzunar și a ieșit pe stradă,

la plimbare. Macedonski s-a gătit ca un dandy,

și-a pus monoclul, și-a luat bastonul elegant din cui,

și a ieșit pe aceeași stradă, la plimbare.

Inevitabil, Eminescu și Macedonski s-au întâlnit pe stradă.

Erau foarte stânjeniți unul de celălalt.

Eminescu voia să treacă timid de Macedonski,

Macedonski voia să treacă timid de Eminescu.

Eminescu a făcut un pas îndrăzneț spre Macedonski

care și-a fixat monoclul și i-a aruncat

o privire insolentă lui Eminescu.

Eminescu a scos stiloul din buzunar, l-a fixat

între degetul mare și arătător și a țintit

drept în monoclul lui Macedonski. Monoclul s-a spart.

Macedonski s-a revoltat. Macedonski cel rafinat

l-a înjurat ca un birjar pe Eminescu cel păros

ca un cimpanzeu. Eminescu s-a înfuriat

și tot părul de pe trup i s-a zbârlit amenințător odată

cu mustața. Macedonski l-a lovit cu bastonul lui

elegant de dandy drept în stomac. Eminescu s-a încovoiat

de durere, apoi s-a ridicat și s-a aruncat sălbatic

asupra lui Macedonski care învârtea cu dexteritate bastonul

în poziție de atac. Eminescu și Macedonski s-au încăierat.

un poem în revista Viața Românească

îl puteți citi aici

o nouă cronică la Călăuza

aici în Literatura de azi, semnată de Dan-Liviu Boeriu.

un mic grupaj de poeme în România literară

memento mori

Reportaje de dincolo

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/01/Al.-Cistelecan.pdf

Foarte hărnicuță (ba chiar un pic prea foarte), Ofelia Prodan vine în fiecare an cu un nou volum (cînd nu cu mai multe – și asta fără a mai socoti și reeditările, care-s, firește, semn de bun succes). Ce-i drept, nu-s volume cu repetiție iar redundanțele de atitudine sunt doar atîtea cîte să garanteze o evoluție cu unitate și-n cadrul unei unități. Ofelia mizează de fiecare dată pe o altă idee imaginativă, imaginează oarecum în cicluri  și se mută din căsuță în căsuță, schimbînd decorul simbolic. La atîtea mutări (care-n parte-s și permutări de viziune) nu-i de mirare că-n cele din urmă a ajuns, de la lirismul cu vervă ludică din Elefantul din patul meu, la ”poezia neagră” din Călăuza (Editura Cartea Românească, București, 2012). A fost o mutare din aproape în aproape, ca și cum poeta ar fi trebuit să treacă, din cerc în cerc, printr-un ciclu de agravare tematică pînă să ajungă la actualele ”variațiuni pe tema morții,” cum le numește Ion Pop pe copertă. Această reciclare tematică în grav nu e făcută însă printr-o retorică speriată de propriile teme, printr-o retorică de alarmă, ci – spre a-l mai cita odată pe Ion Pop – ”pe un ton neutru” și ”într-un decor realist-minimalist”. Dar nu fără un scenariu de asumare progresivă a temei: cele patru cicluri ale volumașului Ofeliei (Scurt-metraje, Străinii dintre lumi, Străinul de sus și Oameni de nicăieri) sunt, de fapt, stadii de interiorizare a temei morții, oarecum metodic aranjate.

În cel dintîi Ofelia face pe reporterul de sinucigași, ”relatînd” într-o poetică descriptivă, insensibilă și albă, incidente fatale (într-o, probabil, premeditată morfologie a sinuciderilor). Reportajele sunt migăloase, nemiloase, de fapt, în acuitatea cu care notează toate amănuntele scenei și gestului: ”Se urcă pe pervazul ferestrei. Tremura/ în haltul alb, subțire, fără cordon./ Privea doar în sus. Cîteva secunde/ și totul va dispărea. Așa cum dispar/ visele rele cînd mama mă mîngîie pe frunte.// Întinse un picior în gol, apoi îl retrase/ cu teamă. E o zi frumoasă, zîmbi și zîmbetul/ ei părea din altă lume. Își desfăcu larg/ brațele, se întoarse cu spatele și se lăsă/ ca prin vis să cadă. Cîteva secunde/ și trupul ei se izbi greoi de pămînt” (O zi frumoasă). Toată suita e o paradă de victime ce dispar într-o insensibilitate generală (natura e, de fiecare dată, cinic de idilică); frigiditatea notațiilor le crește acuitatea - iar aceasta e, de fapt, participarea afectivă/compasională a Ofeliei. În scenariul cărții, acesta e actul strict contemplativ, o focalizare pe temă, ținută încă în ”exterioritate”.

Abia al doilea ciclu relevă cît de participativă era, în realitate, sintaxa notațiilor indiferente din primul; pentru că aici reportajele sunt din interiorul trecerii peste Styx iar poemele vorbesc de familiarizarea cu moartea: ”acum o să înotăm în apa cea neagră. nu vezi cîtă/ liniște poate fi înăuntru? uneori îmi uit trupul/ afară și atunci îi simt mai aproape. iar apa asta e neagră/ de la durerea morților. ei vin și pleacă în fiecare/ noapte. luna intră după nori și atunci ei se dezbracă lent,/ într-o tăcere înfiorătoare și își spală durerile. apoi/ pleacă fără să privească în urmă. se zice că cine întoarce/ și o secundă capul rămîne prizonier aici, așa ca noi./ așa ca trupurile noastre înotînd singure în apa/ cea neagră în timp ce noi, deși aproape, nu ne găsim/ niciodată liniștea” (Apa neagră). E o schiță de traseu dantesc, un proiect de călătorie dincolo; un fel de rit de trecere cu mărturii directe și din partea cealaltă. Străinul de sus e ciclul acestor mărturii din celălalt tărîm, din ipostaza de sub pămînt: ”locuitorii par să nu cunoască ura/ își văd clipă de clipă de treburile lor/ aici e atîta liniște încît mă simt ca acasă/ cîteodată parcă îmi este dor/ de lumea de sus dar imediat simt/ ura și neliniștea oamenilor/ mă scutur ca de un vis rău/ privesc în jurul meu/ locuitorii lumii de dedesubt/ umblă cu grijă prin preajma mea/ ca și cum aș fi un oaspete de seamă/ eu le spun că aici este casa mea/ ei îmi zîmbesc apoi își văd de treburi/ la fel de firesc de parcă acum aș fi unul de-al lor” (Un oaspete de seamă). Morala e, poate, prea transparentă: tandrețea care lipsește lumii de sus prisosește celei de dedesubt. E un fel de a contura infernul existențial printr-o opoziție care denunță radical cinismul celor vii. E mai bine (mult mai bine) dincolo: e propoziția din subtextul ciclului, schimbînd, astfel, locul infernului. Secvențele finale pun – abia acum limpede – în lumină structura de parabolă a întregului volum; căci așa e construită Călăuza Ofeliei: ca o parabolă (poate ușor cam demonstrativă; se-ntîmplă, însă, la volume cu concept). 

                                                                  Al. Cistelecan (Revista Astra nr.3-4/2013)